Despre copilăria în Epoca de Aur a ceauşismului s-a scris destul de mult, în ultimul deceniu. „Milenarismul“ poetic (în special prin Ruxandra Novac) i-a re­zer­vat o ironie neagră şi demisti­fica­toa­re, întrucât clişeele insuportabile ale pa­triotismului oficial-senil făceau corp comun cu revelaţiile infantile ale unor şoimi ai patriei şi pionieri care, în anul 2000, nu vor mai fi fiind copii. În schimb, o parte dintre tinerii autori pu­bli­caţi în colecţia „Ego. Proză“ (de la regretatul Sorin Stoica la Dan Lungu şi de la Cezar Paul-Bădescu la T.O. Bobe) au abordat aceiaşi ani ’80, cu expe­rien­ţele lor, într-un regim autenticist, nein­te­resându-se prea mult de structura ideologică a epocii şi privind totul prin lentila vârstei de mult depăşite.

A rezultat astfel – pentru a decupa din titlul unei antologii – un comunism „roz“, văzut aşa de o generaţie, a decre­ţei­lor, pe care ultimul deceniu al socia­lismului de stat a prins-o la vârsta de dinaintea intrării în rând, încă în faza copilăriei şi a adolescenţei. Revoluţia a schimbat totul şi, literar, a adus dis­tanţa.

Băiuţeii, scris, la două mâini, de Filip şi Matei Florian, nu e propriu-zis un ro­man, cum ni se promite pe pagina de gardă; dar este o carte foarte în spiritul acestei generaţii şi al vremurilor na­soale trăite de ea în deplină inocenţă, la modul aproape feeric. Noutatea pe care o marchează, dincolo de accentul ine­vi­ta­bil personal al (relatării) istorioarelor, este una stilistică. În timp ce majori­tatea ego-prozatorilor din trend mizează pe limbajul brut şi pe situaţia „nudă“ de viaţă, oferind decupaje îngrozitoare pentru cititorii mai pudibonzi, fraţii Florian sunt calofili. Textele altora par – şi sunt – descusute şi rugoase; ale lor se prezintă îndelung lucrate şi vizibil ro­tunjite, într-un fel de ceremonial reme­mo­rativ şi confesiv cu demaraj greu. La început, cartea e dest