Avem tot atatea europe cati smecheri pe metru patrat, astfel incat Europa dumitale nu coincide cu a mea si niciodata cu cea reala. Putinii europenisti autentici din spatiul public au fost si sunt striviti de cohorta celor de ocazie, sa-i numim a europenistilor de parada. Intr-o zi, animalele s-au sumetit asupra vajnicului lor stapan, pentru nu se stie ce pricini (intrucat nimic nu e prea clar in razmeritele din toate timpurile), facandu-si propria lor randuiala. La inceput toate pareau a merge struna, dar mai apoi itele incepura a se incurca, iar finalul il cunoastem din cunoscutul roman-parabola al lui George Orwell. Eminentul scriitor englez mi-a sugerat introducerea la articolul de fata, despre... ferma animalelor de pe la noi. E prea dura asocierea dintre utopia orwelliana si realismul cinic romanesc, ne-ar putea reprosa unii. Imi iau curaj si las cititorului libertatea sa judece. Tema si grila de interpretare prin care voi privi spre sinele romanesc este ideea de Europa. E o poveste veche, de aproape 200 de ani, ce ne-a dat nu putina bataie de cap, ne-a provocat si ne-a iluzionat, ne-a facut sa visam, apoi sa ne trezim, mai nou sa ne razvratim, sa o iubim atunci cand ne-a fost interzisa ori sa o detestam atunci cand ne-a amintit despre suveranitatea legii, a regulilor si a bunei randuieli, fara de care nu putem fi europeni, oricati stamosi ilustri ne-am identifica ori ne-am inventa. Aceasta veritabila sarabanda de idei si stari de spirit face ca ideea de Europa sa dobandeasca, dupa caz, dimensiuni comico-eroice ori tragi-comice, despre care am putea scrie un roman carnavalesc. Pe vremea lui Caragiale, Europa era o specie de fata morgana, cu numele careia ne trezeam dimineata, ca peste zi sa ne suparam ca e prea nazuroasa si prea ne judeca aspru, tocmai pe noi, urmasii lui Traian, iar mai pe seara sa fim nemultumiti ca in vreme ce Europa isi vedea de interese mes