Pe la începutul tranziţiei, muncitorii din Bucureşti strigau ostentativ „nu ne vindem ţara“. Acelaşi slogan mi-a fost dat să-l aud de curând, într-o formă mai elevată, din gura unui înalt oficial dâmboviţean.
Fără să vreau, m-am întrebat: „dar cine ar vrea să o cumpere?“ Dincolo de retorică, întrebarea merită analizată mai detaliat. De ce ar vrea cineva, să numim un investitor, să cumpere ceva în această ţară în 2012? Atunci când cumperi ceva o faci pentru că-ţi trebuie sau pentru că vrei să faci bani, să-ţi multiplici investiţia. Oricare ţi-ar fi motivaţia, ai vrea ca banii daţi să fie cu folos, să-ţi aducă un câştig. Dacă nu ai un câştig înseamnă că ori nu eşti un investitor aşa de bun, ori eşti un filantrop. Bineînţeles, poţi să fii şi tras pe sfoară. De exemplu, îţi iei un apartament într-o clădire liniştită şi curată, cu reguli clare, şi vânzătorul care deţine clădirea îţi face viaţa un calvar. Ce faci atunci? Izolezi fonic apartamentul şi-ţi faci o intrare separată sau încerci să aplici contractul şi când vezi că nu merge, îţi tai pierderile şi pleci? Aflând despre problemele din clădirea respectivă, ai cumpăra un apartament acolo?
Simplificat, cam aşa îşi pune problema şi un investitor în ziua de azi când se gândeşte la România pe fondul competiţiei acerbe pentru resurse financiare la nivel global. În perioada de creştere, când banii erau mulţi şi ieftini, indicatorul de investiţii străine directe (FDI) urca până la 9,5 miliarde euro în 2008. Cu un mare impuls de credibilitate dat de intrarea în Uniunea Europeană şi cu o nevoie imensă de dezvoltare, România era o piaţă emergentă foarte atractivă. Numai în zona fabricilor de medicamente au venit atunci investiţii de peste un miliard de lei, modernizând fabrici de medicamente generice şi inovative şi făcându-le competitive la nivel global. Astăzi, când banii sunt puţini şi scumpi, in
