Eroi, eroism, patrie, vitejie. Mai avem nevoie de aceste noțiuni ”defazate” într-o Românie în care se practică insidios confuzia între patriotism și naționalism? Care ni-s eroii de azi? S-au deformat și răstălmăcit criteriile, proprietatea termenului ”eroism” îndepărtându-se de rigoarea definiției din DEX (”Capacitatea de a săvârși fapte mari; vitejie, fel de acțiune specific unor eroi, spirit eroic, bravură”). Toată considerația și compasiunea pentru militarii cu vieți frânte pe teatre de război mult prea depărtate de orizontul trăirilor noastre. Sunt înmormântați ca eroi – ultimul gest generos pe care țara îl face pentru cei care și-au pierdut viața în pustietățile afgane. Sunt cu adevărat eroi? Au avut neșansa să se afle în blindatul spulberat de mine. Colegii lor rămași în viață nu-s la fel de eroi?
Umberto Eco: ”Adevăratul erou este totdeauna un erou din greșeală; el visează să fie un lașcinstit, ca toți ceilalți”. Și să aducă acasă – mai zicem noi – bruma de leafă agonisită în lunile de iad ale unei lupte care nu-i a lor, nu-i a noastră, dar îngăduie atât de necesara răsplată materială pentru familia în nevoi. Întâmplarea de care vorbește Eco a fost adesea, cu cinism, speculată propagandistic. Matrosov a căzut secerat peste ambrazura mitralierei vrăjmașe. Ba nu! – susține Kremlinul, s-a aruncat anume, spre a stăvili focul inamic. Pas de verifică! – morții cu morții, viii, cu legendele.
Am avut parte, în decembrie 1989, de eroism autentic. Maculat de nestăvilita puire a revoluționarilor, după rețeta ilegaliștilor ”puțini am fost, mulți am rămas!”, și răsplătiți indecent cu spații comerciale, dote și tot soiul de privilegii, astfel dizolvându-se însăși ideea sublimă de eroism definită exemplar de Shakespeare: ”Să fii în suflet un erou”. De-a lungul secolelor, armia română s-a nutrit și regenerat moral din sacrificiul răzeșilor, oștenilor de
