Abia ne revenim, în Statele Unite, după întreaga agitaţie, previzibilă, legată de materialul publicat de Anne-Marie Slaughter, fostul director de Politici al Departamentului de Stat şi profesor la Universitatea Princeton, numit „De ce nu le pot avea femeile pe toate" (Why Women Still Can't Have It All) .

Răspunsul a fost predictibil, întrucât materialul lui Slaughter s-a bazat pe un raport editat în Statele Unite care prezenta o distribuţie a femeilor puternice (cele mai multe albe), care se publică aproximativ o dată la trei ani.

Articolul, oricine l-ar fi scris, deplânge „mitul" unei vieţi în care viaţa privată şi locul de muncă sunt armonizate pentru femeile care lucrează în afara casei, prezintă podeaua de sticlă şi oboseala survenită de pendularea între muncă şi familie ca pe o revelaţie personală şi dă vina pe feminism pentru că păstrează acest aşa-numit „ideal de a putea avea totul". Şi întotdeauna reuşeşte să sustragă politicile majore - elefanţii din încăpere -, lucru care este extrem de ironic în acest caz, întrucât Slaughter a fost istovită tocmai din cauză că a stat să şlefuiască politicile.

Problemele care se ivesc în aceste tipuri de argumente sunt numeroase. Pentru începătorii într-un domeniu, balanţa muncă-familie nu mai reprezintă o problemă a femeilor. În toată lumea dezvoltată, milioane de bărbaţi care muncesc şi care au copii mici regretă orele pe care le petrec departe de ei şi se duc acasă, unde fac faţă sarcinilor domestice împărţite egal. Asta a fost „o problemă a femeilor" în urmă cu 15 ani, dar acum reprezintă o tensiune a vieţii moderne pentru o generaţie de femei şi de bărbaţi care respectă egalitatea de gen.

Asemenea argumente ignoră şi faptul că femeile bogate care muncesc şi care au parteneri care muncesc nu sunt incluse în această categorie a persoanelor care nu-şi pot armoniza viaţa de familie cu profe