Noul cod de punctaj a transformat o disciplină interesantă şi dinamică în ceva accesibil doar iniţiaţilor. Iar noi jucăm rolul de ignoranţi care se simt furaţi

Despre gimnastică. Despre gimnastica văzută de oamenii din tribune sau din faţa televizorului. Prin antiteză cu gimnastica arbitrilor şi arbitrelor. Păi, nu vorbim despre acelaşi lucru? Nu, nici pe departe, gimnastica arbitrilor este alta decît gimnastica publicului. Ne uităm cu toţii la acest sport, nu mereu, doar atunci cînd ne interesează - hai un test de sinceritate, urmărim gimnastica doar la evenimente planetare, nu este pîinea noastră zilnică, nici a noastră, a celor care scriem despre ea, nici a celor care ne ceartă amarnic că nu scriem cît ar trebui/merita -, dar atunci cînd stăm lipiţi în faţa televizorului şi aşteptăm încă o medalie a Cătălinei, încă o minune a Sandrei, ei bine, de-abia atunci ne simţim cu adevărat ignoranţi, dacă nu proşti de-a binelea, căci impresiile noastre sînt în contradicţie cu ale brigăzii care împarte notele.

Care note nu mai sînt de mult note, ci nişte puncte oferite parcimonios după un cod complicat, inaccesibil publicului larg. Ni s-a atras cu blîndeţe atenţia că medalia de bronz de la bîrnă, care i s-a strecurat printre degete Cătălinei Ponor, nu a fost furată de americani cu sprijinul brigăzii care a dat curs contestaţiei antrenorului Alexandrei Raisman. Ce mai conta că eleva lui Brestyan, alias Breştean, a primit în urma contestaţiei exact zecimea care o egala pe româncă şi îi lua medalia pe gradul de dificultate superior al exerciţiului? Tot aşa, am fost puşi la punct cînd am îndrăznit să dăm glas perplexităţii care ne-a însoţit cînd am văzut punctajul Cătălinei pentru exerciţiul la sol. Ni se păruse nouă, dar şi celor mulţi din sala londoneză care au fluierat la afişarea notei, că execuţia româncei fusese mai exactă, mai fluentă şi mai elegantă decît