Multă lume suspină după sportul românesc de-altădată. În general, suspinătorii își suspendă rațiunea și se predau clișeelor. Sînt oameni crescuți în cultul limbii de lemn, care nu pot trăi fără „fetele noastre de aur“, „flotila din Carpați“ și „tricolorul înălțat pe cel mai înalt catarg“. Pentru oamenii aceștia, sportul din ultimele două decenii e prilejul unui priveghi neîntrerupt, al unui parastas fără pauză, al unui bocet decerebrat. Căci nu-ți trebuie geniu ca să accepți că, schimbîndu-se lumea (iar sportul făcînd parte din lume), se schimbă și sportul. Sigur, e greu să faci apel la logică în fața fundamentalismului nostalgic. Toate convulsiile se admit, toate invențiile se întîmpină cu entuziasm, toate reconfigurările geografice și strategice au explicații. Da, dar sportul trebuie să rămînă cum era odată. De ce? Spre a ne produce bucuriile de odinioară. O veste proastă pentru acești tenori ai încremenirii: nu se poate. Din mai multe motive.
DE ACELASI AUTOR Basm cu făcători de bine Murphy s-a mutat la bloc Şi, mă rog, de cînd e consumul un păcat? Cum va fi ce-a fost?Primul ar fi că s-a lărgit paleta bucuriilor. Sportul sub ceaușism asigura satisfacții parțiale în regim de penurie totală. Și-atunci stabileai un fel de complicitate cu echipele sau sportivii care ieșeau din țară și în numele tău (tu, se știe de ce, n-aveai voie), și te simțeai răzbunat cînd învingeai niște nemți la volei, niște finlandezi la fotbal și niște americance la gimnastică. Îți spuneai, bătîndu-te cu pumnul în pieptul scobit de alimentația rațională a lui Iulian Mincu: Om fi noi mici și flămînzi, oți fi voi mari și sătui, dar uite că v-am făcut felul. Pe lîngă această jubilație sardonică de tip David vs Goliat, microbistul român reacționa la fantasma conspiraționistă pe care-o produceau laboratoarele propagandei de partid și vedea în fiecare izbîndă un bobîrnac peste nasul celor
