Nu trebuie să fii pasăre migratoare ca să porneşti în necunoscut după un ubi bene ipotetic când, în locul pe care-l ştiai cuib rostuit, prinde să bată viforul bezmetic al sărăciei lucii, al nesiguranţei pentru ziua de mâine (ba chiar şi de poimâine) a adultului care eşti şi de care depinde viaţa copiilor tăi. Şi-apoi, păsările migratoare pleacă doar spre a se întoarce, iar şi iar, la cuibul ştiut de sub cerul care ne cunoaşte şi unde se simt „acasă“. Între cele două tărâmuri – cel cu soare de împrumut şi cel cu primăveri şi veri, ploaie şi mireasmă de floare, greu şi trudă, beţie a primului pas, se întinde calea lungă şi plină de primejdii ca un păienjeniş de geruri cu tot atâtea forme de neiubire, de umilinţe şi amaruri. Scriitoarea Aurelia Corbeanu face o radiografie a sufletului unor „păsări migratoare“ – fiinţe omeneşti nedeprinse nici cu zborul, nici cu mersul pe ape (pe care-l vor fi ştiut cândva, în anii inocenţei), nici cu soarele poleit al lumii în care nu vor intra decât pe scara din dos, cea rezervată slugilor din veac de veac. Ancorat în realitatea cea mai neîndurătoare a prezentului din lumea noastră, ca o rătăcire într-un pustiu de patimi şi alienare, romanul PĂSĂRI MIGRATOARE (ed. Tiparg, 2012), este o mărturie lucidă şi veridică, făcută însă cu tandreţe de omul Aurelia Corbeanu, scriitoare pentru care sufletul omenesc rămâne o carte mereu deschisă ochilor noştri îmbiaţi să vadă, sufle­tului nostru somat să judece atunci când raţiunea se împotmoleşte a neputinţă. Traiectoria pe care-şi conduce personajele – toate femei, toate mânate de sărăcie departe de casă, de părinţi, de copii, de soţi – se înscrie între satul Cerbureni – Liban – Spania – Cerbureni… Cine sunt „migratoa­rele“? O studentă la medicină, care, înainte de a pleca în necunoscut, urmând chemarea de cântec de sirenă a unui fost iubit/coleg libanez, îşi abandonează pruncul