Nu sunt printre cei care au considerat că în România în ultimii 20 de ani am avut democraţie. Trăsăturile societăţii post-decembriste sunt mai degrabă specifice unei alcătuiri oligarhice. Nici nu sunt vreun extaziat al democraţiei. Pe cale empirică, aruncând o privire în istorie, este lesne de văzut că adesea democraţiile au fost sortite eşecului.
Iarăşi, nu am fost vreodată naiv să cred în clasa politică românească sau în coaliţiile alcătuite pentru "schimbare" şi, cu nuanţele de rigoare, am enunţat ideea, acum devenită clişeu, că "toţi sunt (cam) la fel". Establishment-ul nu s-a ridicat la înălţimea pe care etapa istorică în care România a fost tratată ca o ţară pierzătoare în "Războiul Rece" ar fi cerut-o. Chiar dacă au fost politicieni pricepuţi şi aleşi onorabili, oamenii de stat, atenţi la mesajul naţiunii şi vigilenţi faţă de "prietenia" "partenerilor occidentali", au cam lipsit. Chiar şi obiectivul urmărit cu mare consecvenţă de clasa politică şi îndeplinit cu succes, cel al aderării noastre la Uniunea Europeană, nu a fost realizat fără abdicări importante, în primul rând de ordin economic.
Deşi ce voi spune aţi putea considera drept foarte contestabil, totuşi spun, ca om care nu mi-am îngăduit naivităţi în ceea ce priveşte politica în ultimii 20 de ani, că anul 2012 este poate primul în care democraţia de tip occidental pare a funcţiona în România. Prin preluarea mesajelor de jos în sus, prin căutarea unui consens al establishment-ului, prin cenzurarea directivelor externe, prin amânarea deciziilor unei majorităţi ce poate fi tiranică folosind filtrul hăţişului legislativ şi, finalmente, prin reîntoarcerea către electorat a establishment-ului cu o ofertă concretă politică ce să întâlnească mesajul iniţial al acestuia.
Aceasta este metoda de a funcţiona a democraţiei occidentale, cu dezbateri publice, cu trenări instituţionale, cu reconfig
