Atît cîntăreşte graniţa dintre anonimat şi celebritate. Este greutatea unei medalii. Milioane de oameni sînt cu ochii pe dorinţa altor oameni de a le cîştiga

Nu numai la noi, cred că şi în alte ţări, telespectatorul de sport e în primul rînd telespectator de fotbal. Celelalte sporturi vin undeva în spate şi asta în funcţie de tradiţia fiecărei ţări. Acum, la Olimpiadă, telespectatorul de fotbal are ocazia să vadă cîte ceva din toate.

Aici intervine şi o mică problemă. Olimpiada de vară ţine două săptămîni şi se dispută o dată la patru ani. Dar din pricina inundaţiei de informaţii care cade peste telespectator din toate părţile, senzaţia e că au fost patru olimpiade în aceste două săptămîni. În mod normal, dacă ai fi extrem de concentrat să nu-ţi scape nimic important din aceste jocuri, la final ai fi un zombi. N-ai mai şti în ce zi sîntem, cît e ceasul şi cînd ai mîncat ultima dată. Te aşezi pe canapea, iar telecomanda te poartă de la gimnastică la judo, de la scrimă la tir, de la box la volei, de la baschet la fotbal, de la tenis la ping-pong, de la caiac la canotaj. Şi tot aşa.

Grandoarea Olimpiadei pînă la urmă în asta şi stă. În faptul că reuşeşte să strîngă mase de oameni în faţa televizorului pentru a vedea sporturi pe care, în mod normal, nu le-ar urmări nici plătiţi. Cine s-ar putea, de exemplu, uita la un concurs de tir? Nu există ceva mai static, parcă te-ai uita la un copac aşteptînd să cadă fructul. Ştiind însă că un compatriot e foarte aproape de o medalie, rămîi conectat. La fel se poate vorbi de scrimă, unde regulamentul e foarte greu de înţeles, sau de judo. Chiar şi gimnastica s-a schimbat substanţial, n-o mai pricepem ca pe vremuri, notele sînt dubioase, arbitrajele parcă sînt din Liga 1, medaliile se decid la masa verde în funcţie de relaţii, sîntem bombardaţi cu nişte detalii tehnice, cifre şi denumiri, de parcă n