Am un profund respect faţă de colegii mei medici de familie. Profunzimea şi suprafaţa cunoştinţelor, alături de efortul oferirii unui memorabil prim contact medic-pacient sunt, nemeritat, minimizate. În virtutea faptului că, în ultimii ani, sunt specialist într-o policlinică, vin în contact cu cei trimişi de medicii de familie. Ulterior, îmi încrucişez cu ei consultaţiile-control tot la trei luni. Am observat câteva lucruri legate de atitudinea noastră uneori disjunctă (terapie, investigaţii, educaţie) şi, din această cauză, deconcertantă pentru pacienţi. Foarte mulţi pacienţi sunt hipertensivi. Unii pacienţi sunt necunoscuţi hipertensivi sau cunoscuţi hipertensivi, dar într-o continuă aşteptare pentru reconfirmare şi tratament, alţii sunt vechi hipertensivi cu un anume tratament, dar cu HTA în ciuda acestei terapii. Semnalul pe care vreau să-l trag este că, în practică, intervalul de timp la care pacientul revine programat este de trei luni. Dacă nu-şi poate automonitoriza tensiunea arterială (nu discutăm dispozitivele, abilitatea, consecinţa practică), dacă nu are ceva rude mai instruite sau nu apelează la un sistem privat, pacientul este controlat, eventual, doar cu ocazia prezentărilor amintite. Văd zilnic pacienţi din toate categoriile amintite, cărora tratamentul hipotensor (ne/farmacologic) le-ar trebui introdus sau modificat. De regulă, fac acest lucru şi-l comunic prin scrisoarea medicală. La revenirea multora dintre ei, „valorile-ţintă“ sunt departe. Rediscut motivele, refac comunicarea cu colegii. Mai mult de 50% din pacienţi nu au posibilitatea financiară să-şi cumpere reţeta (în totalitate sau parţial, coerent sau intermitent). Unii, profund jenaţi, mărturisesc acest fapt, dar vor proceda în continuare la fel. Atunci de ce, cu ocazia prescrierii reţetei, nu încercăm, în virtutea experienţei, să oferim alternative? Pacientul are de ales între