După finala de la Wimbledon, nici de data asta n-am putut vedea finala dintre Murray şi Federer, tot de la Wimbledon. Doar că, programul Olimpiadei fiind mai mult decât înghesuit, n-am putut vedea nici măcar reluarea. De aceea, perplexitatea în faţa scorului nu mă părăseşte nici după ce am citit diverse materiale pe marginea meciului. Mi-a plăcut, atât cât putea să-mi placă fiind suporter declarat al elveţianului, expresia cu care italienii au sintetizat finala, Murray l-a asfaltat pe Federer! O astfel de umilinţă într-o partidă de trei din cinci seturi am mai văzut doar într-o finală de Roland Garros, evident în faţa lui Nadal. A fost atunci 6-1, 6-3, 6-0, iar când elveţianul a luat microfonul pentru a rosti cele câteva cuvinte dinaintea premierii a început cam aşa: “Sunt tot eu, Roger Federer…” Acum, la Olimpiadă, n-a mai primit set la zero, a fost 2-6, 1-6, 4-6, dar în primele două seturi Murray a legat vreo şapte game-uri câştigătoare! Bineînţeles, am căutat şi părerea CTP-ului şi am reţinut că antrenorul scoţianului, marele Ivan Lendl, i-ar fi dus la perfecţiune serviciul doi, mingea având o săritură înaltă care l-a deranjat pe Federer. Aşa o fi, dar unde a fost serviciul lui Federer, cel care a funcţionat ca o armă cu lunetă în semifinala cu Del Potro? I-o fi fost greu să-i facă break lui Murray, însă de ce n-a împins nici un set în prelungiri, să ajungă măcar o dată la 6-6? Dar, dacă aş vrea să aud nişte explicaţii, altele decât cea cu oboseala după semifinală (a avut totuşi o zi de odihnă), pe ale lui Federer aş fi fost interesat să le aflu. Abia aştept să văd şi cum va evolua Murray la openul american, teoretic ar trebui să-şi ia viteză după victorii fără set pierdut în faţa lui Djokovic şi Federer.

Închei aceste rânduri după exerciţiul Cătălinei Ponor la sol, care i-a permis să urce momentan pe locul doi, spre dezamăgirea publicului care i-a fluie