Undeva, acolo sus, pe Dealul Parlamentului, nouă judecători decid în şedinţe care se lungesc cu orele, în spatele uşilor închise, ce e bine şi ce e rău în mersul instituţiilor şi legilor din România. Sunt atât de sus, încât orice ar decide ei este literă sfântă: nu poate fi atacat sau contestat în niciun fel. Pot fi numiţi Dumnezeii României. De la cea mai banală lege din Parlament, la demiterea preşedintelui, aceşti nouă oameni spun da sau nu. Şi aşa rămâne.
O singură pată are această Curte Constituţională, de care nu o va spăla nimeni, până când sistemul ei fundamental nu va fi schimbat. Este un apendice politic. Este o venerabilă adunare de profesionişti numiţi în funcţie de nişte oameni care reprezintă tocmai opusul imaginii şi reputaţiei pe care ar trebui să le aibă Curtea Constituţională: onestitate, verticalitate, lipsă de dubii, independenţă a conştiinţei. Aceste epitete nu pot sta decât rareori lângă cuvântul politician. De aceea, în România, cel puţin la nivel de percepţie publică, aceste cuvinte nu se lipesc nici de Curtea Constituţională, pentru că ea există ca un apendice al politicienilor, care se vrea însă curat şi uscat, de niciun interes pătat.
În compoziţia actuală a Curţii Constituţionale, PDL şi preşedintele Traian Băsescu au numit patru judecători. PSD şi fostul preşedinte Ion Iliescu au numit trei judecători. Balanţa este înclinată de un judecător propus de UDMR şi de un altul propus de PNL. Indiferent de profesionalismul acestor judecători, aceasta este compoziţia politică a Curţii, pe care nu o poate nega nimeni, însă nici nu poate susţine indubitabil că îşi primesc opiniile judecătoreşti la plic, de la partid.
Când dintr-o decizie a acestei instanţe supreme dispar hălci esenţiale de text juridic, iar ceea ce ajunge la Guvern este o variantă pe placul puterii politice, se simte puternic izul pedigree-ului politic al Curţii.
