★★★★ Ioan Pintea, Proximităţi şi mărturisiri, Jurnal, Editura Cartea Românească, 2012.
Dacă toţi preoţii ar fi ca Ioan Pintea, m-aş duce şi eu în fiecare duminică la biserică. Până acum, în relaţiile cu ei, n-am avut parte decât de dezamăgiri. Unul, chemat de mine să-l asiste pe un om aflat pe moarte, mi-a spus că nu vine decât dacă îi dau banii dinainte. Altul oficia şapte botezuri simultan, ca să-şi facă profesia cât mai profitabilă. Altul nu ştia despre Biblie nici cât ştiam eu. Şi aşa mai departe.
Ioan Pintea este cu totul şi cu totul altfel de preot. Este un om luminat, care îşi iubeşte semenii. Şi nu într-un mod pasiv, ci cu o mare mobilizare sufletească. Şi este, totodată, unul dintre cei mai valoroşi scriitori români azi, de care lumea n-a prea auzit din cauza modestiei lui. Avându-l ca părinte spiritual pe N. Steinhardt, care şi-a definit modul de-a gândi în "Jurnalul fericirii", Ioan Pintea scrie şi el, de multă vreme, un jurnal, care s-ar putea intitula "al cunoaşterii". Însemnările cuprinse în volumul recent apărut sunt expresia unei curiozităţi intelectuale pline de ardoare. Autorul vrea să ştie totul despre oamenii din jur, despre locurile pe care le vizitează, despre cărţile scrise de alţii despre acele locuri şi, mai ales, vrea să ştie totul despre sine. Ca toţi scriitorii de valoare, Ioan Pintea are curajul să fie el însuşi, să regândească pe cont propriu adevărurile considerate definitive. Unele răsturnări de perspectivă din cartea sa ne... ameţesc. Un exemplu: "Nu mi-a plăcut niciodată Cimitirul Vesel din Săpânţa. Are ceva monstruos în veselia lui. Nu-i înţeleg mesajul. Versurile de pe cruci, de care se face atâta caz, sunt, cu puţine excepţii, însăilări maneliste."
Ioan Pintea se bucură nu când primeşte un plic cu bani, ci când se simte inundat de dragostea faţă de semeni: "Astăzi la Sfânta Liturghie: o clipă plină, greu de măsur
