Prea puţin, prea târziu, acesta este reproşul pe care şefa FMI, Christine Lagarde, îl face deseori europenilor. Acum a venit însă momentul la care se întoarce roata.

Nu e un semn de slăbiciune să îţi recunoşti propriile greşeli, ba dimpotrivă. Dar să ceri ca alţii să plătească pentru ele nu e tocmai O.K.. Dacă FMI a ajuns într-un final la concluzia că Grecia oricum nu va reuşi niciodată să-şi achite datoriile, atunci nu e tocmai greşit să ceară ca partenerii europeni să renunţe la pretenţiile lor. Nu serveşte nimănui să meargă cu pedala de acceleraţie mereu la podea. Dar există şi un gust amar pe care îl lasă instituţia de la Washington în urma acestei constatări, anume acela că FMI ameninţă cu retragerea din planurile de finanţare a Greciei. O asemenea mişcare echivalează cu fuga de răspundere.

Să nu uităm că ultimul pachet de salvare a Atenei, care a fost adoptat cu mari eforturi de negociere se bazează exclusiv pe estimări şi calcule ale Fondului. Aşa că Lagarde nu poate juca rolul de consilier, salvator, asistent sau expert după cum îi convine în acel moment. În acest moment, FMI trebuie să fie solidar până la capăt. Nu ajunge ca europenii să renunţe la condiţionalităţi. Grecia fie îşi respectă angajamentele (şi atunci primeşte banii în continuare), fie renunţă (şi atunci trebuie încetate plăţile complet).

Germania pare serioasă în chestiunea Uniunii Politice. Va funcţiona oare? (The Guardian)

Din moment ce defectele inerente ale zonei euro nu se lasă date la o parte nici în ruptul capului, devine evident că Uniunea Europeană are o singură alegere la dispoziţie: ori uniunea politică ori abandonarea monedei unice.

Prima pune mari problemele pentru democraţia în Europa. A doua pune mari probleme economice sau chiar are şanse să devină un dezastru. Până de curând, UE funcţiona după principiul că urmăm cu toţii voluntar u