Pe culoarul îngust vine o fată. Cineva, un tip înalt, elegant, o ține de umeri și o ghidează. Fata are degetul mare al piciorului drept prins într-un bandaj alb și călcîiul stîngului într-un bandaj roșu. Alt pansament îi înflorește pe încheieturile degetelor de la mîna dreaptă. Merge așa, cam rigidă, pentru că o doare și ceafa. Nu-și poate roti capul decît odată cu tot corpul.
Din codițe ies fire răzlețe de păr, dar kimonoul e încheiat corect peste piept, centura strînsă bine. Domnul în costum o prinde iar de umeri și o întoarce spre ieșire. Urmează controlul doping. Fata se supune, pleacă, lăsînd în urmă un amestec de regret și de fericire sugrumată. Două lucruri neamestecabile care se amestecă totuși.
Fata este o femeie care va împlini 30 de ani pe 30 august în anul celei de-a 30-a ediții a Jocurilor Olimpice. O cheamă Alina Dumitru. Domnul elegant este Octavian Morariu, președintele Comitetului Olimpic și Sportiv Român.
Alina e campioana olimpică de la Beijing, prima campioană olimpică a judo-ului românesc. Acum, la Londra, a luat argint. Adăugăm trei medalii mondiale de bronz, opt titluri europene și alte două bronzuri, și rezultă o carieră cum rar se întîlnește chiar și în sportul la cel mai înalt nivel. O carieră și o viață.
De-a lungul timpului, România a strîns sute de asemenea povești. Povești ale succesului și ale suferinței pentru că, împotriva oricărei logici, sportul de performanță doare. Situația Alinei nu e o excepție. După o zi de competiție la judo, ieși lovit, vînăt, bandajat. După o zi de competiție la scrimă, îți numeri urmele armelor adverse pe corp și pierzi șirul. După o viață de maratoane, nu e bucățică de piele care să nu poarte o urmă de traumă.
Nu e un apel facil la lacrimi. Oamenii aceștia știu în ce se bagă atunci cînd se apucă de sport, cînd încep să devină din ce în ce mai buni, cînd cîștigă, cînd se retrag
