● Radu Vancu, Frînghia înflorită, Casa de Editură Max Blecher, 2012.
„N-am alte ambiții în afară de aceea de poet domesticit, poet de familie. De aici pleacă și încoace vine poezia mea, atîta cît e. Uită-te și la titlurile volumelor, pomenesc ba de tata, ba de Camelia, ba de Sebastian... Dacă poezia poate genera vreo acțiune magică, atunci asta nu poate consta decît în upgradarea ta ca persoană în așa fel încît să fii ceva mai OK pentru cei iubiți. Poezia e artă de familie.... Distrăm pe cei iubiți cu agoniile noastre, ca să-i putem iubi și mai mult. O tortură tandră, în care e totuna dacă torționarul îți e soție, copil sau amant... Artă de familie ca o tortură tandră și atroce care vindecă omul de fericirile lui“, scrie Radu Vancu în cîteva locuri, însoțindu-și poemele de pasaje confesiv-eseistice ca niște repaosuri meditative după intensitatea introspectiv-vizionară a poemelor de doliu pentru tatăl sinucis. Poetul se întoarce astfel – după volumul Amintiri pentru tatăl meu (2010), care, la rîndul lui, era suma unor texte publicate de-a lungul anilor în Biografia litteraria (2006) și Monstrul fericit (2009) – la tema sa familială precum ucigașul la locul crimei. Tema morții voluntare, premature, a tatălui a cunoscut, de-a lungul acestor cărți, cîteva etape și transformări. Încărcătura ei psihologică și emoțională, inepuizabilă și obsesivă, a trecut, literar vorbind, prin cîteva schimbări de accente de la șocul inițial și imposibilitatea acceptării pierderii, a absenței iremediabile, prin declarațiile de dragoste in absentia, pînă la efortul resemnării cu dezastrul lăsat în urmă de sinuciderea în sînul familiei și inevitabila teamă de consecințe, de logica obscură a unui posibil destin ereditar. Ultimul ciclu de poeme din precedentul volum părea să consemneze ieșirea de sub influența complexului patern al ratării tocmai prin multiplicarea paternității. Căc
