Paradoxurile performanţei la români: cum să formezi campioni olimpici din generaţii crescute cu scutire la Educaţie fizică.

Primul paradox: campioni într-un sport în care numărul campionilor mondiali e egal, aproape, cu numărul total al antrenorilor din țară!

Să scoți un campion de scrimă înseamnă zece ani de muncă pe brînci. Într-o finală de spadă, un asalt ține, în medie, puțin peste 20 de secunde. În tot acest interval, orice milisecundă de neatenție, orice flash mental cu fostul iubit sau cu suferința mamei care e acum, desigur, în fața televizorului și te urmărește, orice milisecundă în care mintea îți fuge în altă parte înseamnă un punct pierdut. Și un pas în afara podiumului. Problema e că sportul românesc de mare performanță nu își permite, azi, nici un pas greșit. Nici o milisecundă de neatenție. Nici o greșeală. Nici o accidentare, nici un abandon de ultimă oră. „La condițiile pe care le avem în țară pentru practicarea sportului de performanță, noi sîntem, efectiv, obligați să scoatem campion din orice sportiv care își dedică zece ani sportului. Nu ne permitem să investim atîta timp și atîția bani într-un talent pe care să-l pierdem pe drum, care să clacheze la un pas de podium. Acesta e blestemul nostru, să scoatem campioni pe bandă rulantă“, îmi povestea, nu de mult, Ana Pascu, președintele Federației de Scrimă și omul din spatele echipei conduse de Ana Brînză, campioană mondială în 2011, la Paris.

La scrimă, baza de selecție e extrem de restrînsă în România. 800 de sportivi legitimați, de la juniori pînă la campioanele mondiale Anca Măroiu, Ana Maria Brînză, Simona Alexandru și Loredana Iordăchioiu, speranțele noastre la un aur olimpic la Londra. Iar numărul mic de sportivi legitimați nici măcar nu e adevăratul paradox. Adevăratul paradox e că avem doar 9 antrenori de scrimă în toată țara! 9 antrenori! Prin comparație, Franța