● The Dirty Dozen Brass Band, Twenty Dozen, Savoy Jazz, 2012.
Printre primele experiențe muzicale pe care mi le amintesc, din fragedă copilărie, se numără înmormîntările și nunțile din sat, pe care le frecventam, forțat fiind de cutumele rurale: toți bunicii și copiii, fiecare generație cu interesul ei, trebuiau să se adune pe marginea străzii (principale) să vadă cum trece mortul, ori mireasa, după caz. Ca să nu mă gîndesc prea mult la însemnătatea traumatizantă a evenimentului (indiferent despre care dintre ele vorbim), am dobîndit un obicei escapist de a asculta cu plăcere principala coloană sonoră a astfel de evenimente – fanfara. În funcție de satul în care avea loc evenimentul (uneori mergeam și în satele vecine, cînd nu erau destule înmormîntări la noi), am văzut tot felul de fanfare locale, unele de origine militară, altele moștenire a vreunei categorii profesionale interbelice, bunăoară fanfara minerilor (de fapt, înainte ca termenul „mineriadă“ să fi căpătat conotații de film cu zombie, îl știam drept un cîntec al unei fanfare de mineri, vecini de-ai mei care îmi aminteau, de cîte ori îi vedeam, de muzicanții din Bremen). Deși în primii, să zicem, șapte ani de viață a fost cam singura muzică pe care am ascultat-o, constat retrospectiv că ubicuitatea de atunci a muzicii de fanfară – coloană sonoră a multor evenimente cotidiene – a cam dispărut. Fanfarele țigănești ori semifanfarele bregoviciene mai țin cît de cît flacăra aprinsă, însă exotismul lor le demonstrează tocmai raritatea. Am auzit că este și un festival de fanfare la Vaslui, poate ar trebui să dau o fugă să-mi astîmpăr nostalgia.
DE ACELASI AUTOR Catehism post-rock Workshop muzical Ştiinţă vs. industrie Solo Pînă atunci mă mulțumesc cu The Dirty Dozen Brass Band, o fanfară din Louisiana care cîntă jazz și funk, iar uneori (tot mai des în ultima vreme) experimentează, spre deliciul
