● Casa plăcerilor / L’apollonide – souvenirs de la maison close (Franța, 2011), de Bertrand Bonello.
Spre deosebire de Mihai Fulger, eu n-aș spune că L’apollonide e „cel mai subtil film“ distribuit la noi anul acesta, dar această reprezentare a vieții de toate zilele într-o casă de toleranță pariziană fin de siècle e cu siguranță lucrarea unui „bordelograf“ cultivat literar și plastic. Baudelaire e, evident, acolo – pentru început, chiar în titlu, care în film e numele unui case și pe care doar o literă îl desparte de numele unei muze a poetului, dedicatară a unor poezii din Florile răului. Henri Michaux (care abia se născuse la vremea cînd se desfășoară acțiunea filmului) e citat la un moment dat, cu un vers, de una dintre locatarele stabilimentului (e una dintre licențele mai discrete ale unui film istoric care cultivă atît truvaiul arheologic, cît și anacronismul violent). Şi mai există două fantezii despre contacte sexuale implicînd ochii (una descrisă doar în cuvinte, cealaltă și vizualizată), deci inevitabil bîntuite de Bataille. În fine, trecînd de la referințele literare la cele picturale, sînt acolo și Manet, și Courbet, și Ingres, și Toulouse-Lautrec, și Renoir…Regizorul Bertrand Bonello și directoarea de imagine Josée Deshaies își pun actrițele să pozeze în nenumărate ipostaze languroase sau prostrate, pe canapele, blănuri de urs sau scări interioare, cu un pahar de șampanie sau cu o pipă de opiu adesea la îndemînă, într-o combinație de lumină electrică și lumină de lumînare, în mijlocul unui calabalîc rococo înghesuit între pereți a căror tapiserie de catifea neagră pare să obtureze orice cale de ieșire.
DE ACELASI AUTOR Pitici monumentali Moştenirea lui ’68 Teatrul existenţial Griffith a murit de mult, dar trăiască Griffith!Urmînd exemplul maestrului taiwanez Hou Hsiao-hsien din propriul său film (din 1998) despre un bordel fin de siècle
