Săptămîna trecută, miercuri, se stingea la Viena una dintre cele mai talentate pianiste române, Mihaela Ursuleasa. A doua zi, marele dirijor Paarvo Järvi anunța acest lucru pe contul lui de Facebook, apoi știrea a fost dată pe cîteva site-uri culturale internaționale (artsjournal.com, de exemplu), iar, la sfîrșitul zilei, informația ajungea și pe site-urile ziarelor din România. Am urmărit în acea seară infatigabilele noastre televiziuni de știri și nici una nu sufla o vorbă despre dispariția Mihaelei Ursuleasa. Şi nu, nu era o perioadă de efervescență a știrilor „importante“ (considerate importante de oamenii de televiziune de la noi), care ar fi putut să pună în umbră tragedia de la Viena. Nu fusese nici o descindere a mascaților în locuințele interlopilor, nici o demisie, nici o hîrjoneală recentă a politicienilor români. Cel mai important material difuzat în seara zilei de joi la televiziunile de știri – dacă ar fi să ne luăm după frecvența cu care apărea și după timpul acordat – era despre un concurs de alergare pe tocuri la care participaseră niște bucureștence în ziua respectivă. Foarte tîrziu, după ora 12 noaptea, a apărut la Antena 3 știrea despre moartea Mihaelei Ursuleasa, dar doar scrisă pe crawl.

DE ACELASI AUTOR Premiile acestei rubrici pentru 2012 Actorul şi televiziunea Cine pleacă, cine rămîne Ordonanţa pe furişÎn 1996, Pierre Bourdieu observa, într-o celebră emisiune care apoi a fost transcrisă în volumul Sur la télévision, că jurnaliștii de televiziune au niște ochelari speciali (la noi se numesc „ochelari de cal“) care îi fac să vadă anumite lucruri, și nu altele: ei selectează informația exclusiv după principiul senzaționalului și al spectaculosului, umplînd timpul de antenă cu o mulțime de fapte diverse. Numai că de data aceasta aveam și doza de senzaționalism: o tînără frumoasă și talentată româncă moare în condiții neelucidate. Dar