De secole, psihi­atria – disciplină cli­nică în constantă interogaţie – reflectă angoasele omului şi extrage din el esenţa concepţiei şi practicii sale complexe, singu­lare, evolutive. Acum, când mondializarea ne invită să negăm enigma condiţiei uma­ne, efortul de a uşura dificultăţile sale de fiinţă vorbitoare, gânditoare şi participantă – pe scurt, de a-i promite „sfârşitul istoriei“ – este demn de luat în seamă. În faţa mutaţiilor paradigmatice se pune astăzi întrebarea crucială a viitorului unei clinici a subiectului care nu trădează ceea ce îi datorează istoriei. Congresul: 7es Rencontres Francop­sies, Montpellier, 27 iunie – 4 iulie a.c., a avut o largă şi prestigioasă partici­pare. Şi-au făcut simţită prezenţa mai ales psihanaliza laca­niană şi clasica psihiatrie instituţională, dar şi psihiatria antro­pologică şi cea biologică. Coabitarea ştiinţifică a dat naştere la Publicitate multe dezbateri şi controverse, toate finalizate în mod amical. Au lipsit cu desăvârşire companiile farmaceutice. În schimb la Centrul Cultural „Rabelais“, pus cu generozitate la dispoziţia organizatorilor de primăria oraşului Montpellier, au avut loc zilnic prezentări de carte şi film cu conţinut psiho­logic şi psihodinamic, urmate de dezbateri. S-a remarcat filmul: „Solstices. Les enfants de la parole“ al cineastului Bernard Richard: o reconstituire de tip relatare cu foştii terapeuţi şi pacienţi, o experienţă excepţională de peste 30 de ani, un laborator al tratării autismului – un falanster inspirat din experienţa doctrinei autogestiunii şi autofinanţării pus în practică în satul Lozère din sudul Franţei de către mai multe familii de adopţie pentru copii cu autism la care nu se reuşise niciun progres terapeutic în alte comunităţi şi cu alte procedee terapeutice. O experienţă politică şi socială, o utopie realistă, supervizată de psihanalistul J. Hochman, în care mun