În perioadele de vacanță abundă, evident, filmele cu supereroi. De fiecare dată mă duc să le văd, și de fiecare dată constat că își au, în continuare, farmecul lor.

De ce? Desigur, nu pentru calitățile estetice ale peliculelor. Poate fiindcă ideea de „supererou“ în sine continuă să țină, să fie valabilă.

DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriuÎn fond, cu toții am vrea, într-un moment sau altul al vieții, să ne depășim strîmta și limitata condiție umană și să putem face aproape orice: să ne ajutăm mai bine pe noi înșine, să-i ajutăm pe alții, să punem lucrurile în ordine (știu că sună ciudat) în societate, să fim atît de puternici încît să învingem pe (aproape) oricine, să fim admirați, să salvăm omenirea. Și cei mai mulți dintre noi am vrea, de asemenea, ca întreaga listă anterior menționată să poată fi pusă în practică cu ajutorul mijloacelor supranaturale: să fim în stare să jonglăm cu miraculosul, a cărui existență – și eficacitate – să nu mai fie pusă sub semnul întrebării.

În practică, s-a dovedit că nu se poate chiar așa. E posibil doar la nivel mai mic, și mai puțin spectaculos: să-i ajutăm pe alții, să fim atenți ca, în jurul nostru, regulile să fie respectate. Dar cam atît.

Pentru restul lucrurilor senzaționale, îi lăsăm pe ei, supereroii consacrați, gen Spiderman, Batman și Superman.

Superman a fost eroul adolescenței mele, după ce i-am văzut filmul la mare, la Mangalia, prin anii ’80. Zborul lui m-a urmărit prin visele adolescentine mult timp. (Știu de trista poveste a lui Christopher Reeve, care, la cîțiva ani după film, a rămas paralizat în urma unui accident, dar asta nu-mi schimbă cu nimic percepția.)

La mult timp după Superman am văzut o primă variantă a lui Spiderman. Cu această ocazie, Spiderman s-a dovedit supereroul meu preferat.

Părea cel mai u