În toţi anii ăştia de cînd scriu despre cărţi, foarte rar mi s-a întîmplat să mi se ceară direct şi imperativ să scriu despre o anumită carte sau un anumit autor. Mi s-a sugerat, nu-i vorbă, adesea, am primit cărţi cu pagina de gardă scrisă mărunt, aproape indescifrabil, cu pixul, am primit telefoane melancolice şi e-mail-uri cvasierotice, am fost invitată la cafea, la cină, pe Costa Brava... Ce vremuri, mă şi mir c-am renunţat la cronica literară. Confruntări frontale n-am prea avut însă şi nici presiuni sau insidioşenii de la oameni greu de refuzat din motivele clasice: apropierea, respectul (unilateral, desigur, altfel cum să-ţi ceară aşa ceva?), datoria (în sensul ăla bazal: îi sînt datoare, cum procedez?).
DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O CasandrăAm avut noroc, se pare, de vecinătăţi limpezi şi edificate, de înţelegere dilematică şi, o lungă perioadă, de credit nelimitat. Din aceste motive, pe scurte porţiuni, mi-am şi luat-o în cap, cum se zice şi, probabil, aş fi reacţionat vehement dacă mi s-ar fi cerut să scriu despre cineva anume, să atenuez vreun ton acid sau să mă mai întreb o dată dacă chiar am dreptate cu vreo certitudine absolută. Nu de dreptate e vorba, aş fi răspuns cu vocea prea ridicată, ci de libertatea alegerii. Cum poate fi... critica – aş fi ţinut-o sus şi tare – dacă nu absolută? Acum ştiu şi răspunsurile la acest dialog care n-a avut loc, din fericire, niciodată. Critica (cronica) literară poate fi şi una de bun-simţ; critica (cronica) poate să se ocupe doar de carte, nu de scriitor şi nici măcar de susceptibilităţile recenzentului; critica (cronica) poate să facă din atenţie valoarea supremă, nu din instrumentele supuse schimbării (cultură, conjecturi, uşurinţă a scrisului). Pentru că – oricît de incredibil le-ar părea „tinerilor critici“ (care-şi fixează ei înşişi pragul la 35 de ani,
