Dimineaţă devreme la Paris, în birourile Presseurop. "Şefu', doi miniştri şi-au dat demisia, Crin face prostii – a dat consilierii jos – şi Curtea Constituţională şi-a schimbat calimera: nu mai dă verdictul oficial al referendumului în 13 septembrie, ci în 31 august". Şeful răspunde: "Nimic nou, la voi totul se chimbă cu o viteză uimitoare, ca de fapt totul să rămînă în état. Dar noi n-are sens să scriem zilnic despre foiletonul vostru, nu? Nu sîntem o serie tv".
Avîntul a căzut net, dar realitatea m-a lovit asemeni unei după-amieze pariziene, direct în creştetul capului: România este un foileton cu lacrimi de sînge, un fel de "Tînăr şi neliniştit" [brr, îmi vine să fug doar la auzul muzicii de debut], care merge la televizor zilnic, la aceeaşi oră, dar un "Tînăr şi neliniştit" în variantă balcanică: totul este exacerbat spre grotesc. Dacă ratezi un episod nu ai pierdut de fapt nimic. Fiecare episod stoarce casnicei din bucătărie lacrimi adevărate, devine subiect de predilecţie la cafeluţa de la ora 5, cu vecina de jos, subiect de bîrfă cu cucoana de la aprozar şi chiar tema discuţiei de pe facebook. Da, coane, România a evoluat, taifasul s-a mutat de pe scara blocului pe Internet, într-o dulce uşurătate a fiinţei despre care Ion Luca Caragiale, căruia Dilema veche îi dedică un număr întreg, ştia ceva:
“Noi, românii, sîntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gîndeşte foarte mult, ne putem mîndri că cel puţin se discută foarte mult”.
Curat murdar. Nici nu ştiu dacă este de rîs sau de plîns, dar pe bune dacă s-a schimbat ceva de acum un secol. Cetăţeanul turmentat tot nu ştie cu cine să voteze, reacţiunea bate la uşă, scrisorile se pierd între palate... avem un „plebicist“ care tocmai s-a încheiat, "dar ale cărui ecouri sînt departe de a se fi stins. Fiţi sănătoşi şi veseli".
"Europa e un vast teatru cu o mai vastă clacă", scria, în 1896
