Cei mai mulţi oameni ai zilelor noastre nu sunt obişnuiţi cu introspecţia sinceră; pare că suferim cu toţii de o boală, care-ar putea fi numită ”fugă de sine”, inversul introspecţiei. Avem continuu ceva de văzut în afara noastră, ceva de disecat, ceva tulburător, ceva indamisibil, ceva rău, ceva urât, ceva frumos, ceva care ne vorbeşte despre lumea exterioară şi ne ajută să ne scuzăm pe noi în faţa propriei conştiinţe pentru păcatul de a nu ne privi mintea şi emoţiile proprii. Mişcarea lumii exterioare mişcă gândurile, emoţiile şi toate trăirile interioare ale omului, dar el nu este conştient de transferul subtil al acestei lumi pline de suferinţă, ce-i pătrunde în lăuntru prin propria sa alegere de ”a privi”.

Dacă privim consistent, concentrat şi cu toată sinceritatea către lumea politică, aducem în noi înşine trăirile care-i compun structura; în noi înşine învie lumea pe care o privim, lumea căreia îi dăm atenţie, lumea în care ne implicăm, nu doar făcând parte din ea, ci numai fiind atenţi la ea. Interesul pentru vedete – fie ele superficiale sau nu - conţine în ascuns tocmai recunoaşterea inconştientă a vieţii noastre interioare şi identificarea cu acele trăiri care pot fi recunoscute în noi înşine, dacă am întoarce lupa atenţiei către sine. Ceea ce vedem în lume ne afectează, dar nu-i vina lumii pentru ”afecţiunile noastre interioare”, fie ele mentale, sufleteşti sau spirituale, cât mai degrabă acesta ar putea fi chiar meritul lumii. Vedem cauzele problemelor noastre în lume, dar nu pentru că ele ar fi neapărat acolo, cât pentru că suntem prea ocupaţi, unii prea jenaţi, alţii prea înfricoşaţi pentru un exerciţiu sincer de introspecţie. Să-ţi vezi ”adversarii lăuntrici” este o chestiune de curaj nemăsurat, căci presupune să cauţi cu devoţiune adevărul, iar drumul adevărului cere confruntare dureroasă cu minciuna pe care singuri ne-am servit-o şi ne-am