Coridorul lung e luminat puternic, insa explozia de alb ma irita si aproape ca lacrimez. Fizioterapeutul sta la cativa pasi de mine si imi spune ceva, insa bandajul care imi acopera urechile ma impiedica sa-l aud. Tanarul imi face atunci semn sa merg spre el. "Hai, Andrei, incetisor, hai ca poti, ce naiba!", imi spun in gand si incerc sa fac cativa pasi, insa simt ca picioarele nu ma asculta si pleaca fiecare in directii diferite, ca la un Pinocchio prost manuit. Ma uit deznadajduit la Markus, insa el zambeste: "Nu-i nimic, o sa-ti revii!". Incredibil cat de optimist e omul asta!, ma gandesc si-mi amintesc ca ieri, dupa ce reusisem prima oara sa-mi scot papucii din picioare fara ajutor, imi zisese convins: "Acum nu mai trebuie decat sa ajungi sa-ti legi singur sireturile si vei fi ca nou!"
De la operatie au trecut cateva zile, iar eu ma simt inca precum Alan, Phil si Stu in "Marea mahmureala", dupa noaptea infioratoare de betie, condimentata cu roofies. Zeci de ciocane pneumatice imi fac un zgomot teribil in creier, sunt ametit si nu pot sa mananc nimic. Bandajul enorm ma face sa arat ca un alien aterizat la Roswell (poate ca un fular Burberry ar fi fost mai cool…), iar impresia e accentuata si de urmele lasate de suruburile folosite sa-mi tina capul nemiscat in timp ce doctorii imi scormoneau prin creier.
Trag aer in piept, ma uit la fizioterapeut si pasesc incet spre el. Probabil ca arat ca o rata ce merge la balta, cu labele aruncate intr-o parte si-n alta, insa Melania ma incurajeaza: "Parca esti Maya Plisetskaya pe scena de la Balsoi, Andrei. Plin de farmec".
Saritul cu gratie peste groapa
Nu-mi amintesc nimic din timpul operatiei. Stiu doar ca am ajuns in fata anestezistului, care mi-a spus zambind (se pare ca toata lumea e vesela foc aici - oare de ce?): "Herr Andrei, o sa va adormim si nu veti simti nimic". Am vrut
