Deunăzi, am auzit o tînără jurnalistă spunînd unei colege, într-o emisiune de televiziune, că „mănîncă politicieni pe pîine“. M-am întrebat, cu oarecare perplexitate, dacă acest tip de gurmandiză intră în fișa postului de jurnalist. Imaginea mea despre profesiunea cu pricina e alta: cred că jurnalistul este un harnic și curajos culegător de informații, un comentator calm și echidistant al evenimentelor curente, un ins capabil să-mi ofere datele de care am nevoie pentru a înțelege, a analiza și a-mi face o părere proprie despre ceea ce se întîmplă în realitatea imediată. Sînt de acord că un bun jurnalist poate (și trebuie) să fie îndrăzneț, hărțuitor, necomplezent, tenace în scormonirea faptelor și în identificarea adevărului. Mai cred și că, dacă moderează dezbateri televizate, el trebuie să aibă geniul, sau măcar talentul, de a intermedia între opinii contradictorii, de a fi un manager înțelept al dialogului și al bunei-cuviințe. Evident, aș fi încîntat să constat că jurnalistul are, cînd scrie, și o notabilă înzestrare literară. Dar mă mulțumesc și cu simpla folosire decentă a limbii române. Pe acest fundal, declarația unei tinere și drăgălașe reprezentante a breslei, cum că ocupația ei de predilecție este să mănînce politicieni pe pîine mă tulbură. Adică cum? Ce să înțeleg? Că pleacă „pe teren“ cu șișul în geantă? Că de cîte ori vede un politician, îi vine să-l muște? Că vrea sînge, creieri și fleici de miniștri și parlamentari neaoși? (E de la sine înțeles că, dacă ajungem în zona preferințelor culinare, fiecare are gusturile lui. Poți prefera carnea de stînga sau pe cea de dreapta, mușchiulețul cu sos portocaliu, sau pe cel scăldat în bulion...). Dar poate exagerez. Poate că tînăra doamnă a vrut doar să spună că tot ce urmărește e să cîștige și ea o pîine pe socoteala politicienilor. Le sare la beregată pur și simplu pentru că e plătită pentru asta: i se dă