Manole Gheorghe s-a născut la 1 februarie 1938. Când avea patru ani, a fost deportat în Transnistria, alături de întrega familie, pentru că era rom, din ordinul mareşalului Antonescu. Acolo, avea să-şi piardă bunicii şi tatăl. Acum, la aproape 75 de ani, gândindu-se la întreaga lui viaţă, îşi doreşte doar ca "Dumnezeu să-l ia mai repede la El".

Mămăligă cu sânge

Într-o noapte din vara lui 1942, Manole Gheorghe a fost ridicat cu întreaga familie- opt copii, părinţii şi bunicii de poliţie, din aşezarea lor din Alexandria, unde tatăl lui Manole lucra ca argintar. Încă 3.000 de familii din jurul Alexandriei- după estimările bărbatului- au pornit în acelaşi timp cu ei, dar nimeni nu ştia unde vor merge.

"În 1942, a fost atuncea o lege de-a lui Ion Antonescu. Problema a fost dirijată, după cum am înţeles noi, de nemţi. Ne-a săltat, nu era problema să ne facă un anunţ de zi, că era unu noaptea sau cinci dimineaţa, cum era atunci poliţia- ne arestau, ne strangulau (legau, n.r.) şi ne băgau în vagoane de vite. Dar în momentul de atunci, noi am fost cu căruţa. Acolo, când li s-a spus că pleacă să se ducă în Transnistria, ei nu ştiau cine se duce. S-au dus exact cum iei nişte vite, ca şi în vagon, ne-a trecut noaptea Bugul. Acolo, la Tiraspol, ne-a făcut convoaie să ne ducă. Unde? Nu ştim, ne-au oprit într-un orăşel-sat, Koronica. Acolo, erau nişte grajduri mai lungi, grajduri de vite. Acolo ne-au adăpostit, patru luni de zile", îşi aminteşte Manole Gheorghe, care îmi arată că reţine "aspectele", însă multe lucruri i-au povestit şi fraţii lui mai mari, când avea 10 ani şi se întorseseră în România.

"În aceste patru luni, n-am avut mâncare, apă, beam apă din Bug- apă sărată, de peşte. N-am avut căldură, ceapă, mălai, nimic-nimic, la care maică-mea a plecat prin satele alea ruseşti, la Niceainova, Koronica, le cunosc cum cunosc aici în România. Ruşii, cân