O mare parte din dezbaterea privind ce trebuie făcut în Orientul Mijlociu tinde să-i asmută pe realiști împotriva idealiștilor. Bahrain e un caz clasic, la fel și Arabia Saudită, și Egiptul: îndemnurile ca Statele Unite și alte țări cu interese și influență în regiune să ia atitudine pentru democrație și drepturile omului contrazic preocupările ca interesele privind securitatea națională să nu sufere dacă regimurile autoritare prooccidentale vor fi alungate. Strategii europeni și americani încearcă de multe ori să facă imposibilul printr-o politică a compromisului, care este inconsecventă și nu satisface pe nimeni.

Siria oferă un contrast evident cu acest model, în sensul că, aici, interesele strategice și umanitare coincid. Multe guverne consideră că e strategic să alunge un regim care e aliat cu Iranul și Hezbollah-ul. Și din punct de vedere umanitar se dorește să fie curmat un regim care și-a ucis 15.000 – dacă nu mai mulți – dintre propriii cetățeni.

DE ACELASI AUTOR După 20 de ani: războiul din Golf Politici bune pentru ţări mari Învăţături din Războiul Rece Realism în legătură cu schimbările climaticeO intervenție armată ar fi, însă, o acțiune de proporții, una care ar necesita nu doar putere aeriană considerabilă (avînd în vedere rețeaua de apărare aeriană extinsă a Siriei), dar și forțe la sol, ținînd seama de cel puțin cele două divizii capabile, care mai sînt de partea președintelui Basher-al-Assad. Structura sectară a societății siriene e departe de a garanta că prezența trupelor din alte țări va fi una prelungită și semnificativă. O alternativă la intervenția militară directă ar fi furnizarea de arme și alte forme de sprijin, opoziției. Ceea ce deja se întîmplă. Să ajuți populația să se apere e de la sine înțeles. Dar înarmarea opoziției nu e lipsită de inconveniente. Riscă să alimenteze un război civil și să-i încurajeze pe loialiștii reg