Sora cea mare e România profundă. Țara celor mulți, necăjiți și foarte apăsați de grija zilei de mîine. A oamenilor muncii care, vreme de decenii, au tăcut, dar care au devenit după ’89 foarte vocali și combativi. Țara acelora convinși că votul lor contează și că, grație acestui vot, mîine vor primi o viață mai bună. Sau poate (de ce nu?) o donație de douăzeci de mii de euro de la bugetul public, cu care să-și deschidă propria afacere (oricum ar fi, statul e debitorul lor necondiționat, dator perpetuu al asistenței lor sociale). Baștina oamenilor care nu-și bat capul cu ideologii, dar care au întotdeauna convingeri-beton și cred cu fermitate în diverși oameni și partide și, adesea, în doctrina sațietății: ne-am săturat (și) de ăștia, țapii ispășitori pentru toate nenorocirile noastre. Aceia care, pînă mai ieri, răspundeau în sondajele de opinie că-l regretă pe Ceaușescu, dar că vor, totuși, integrarea în Uniunea Europeană. România cea Mare a acelora pentru care cel mai competent și de încredere educator e televizorul, pentru că ea e țara pusă la cale în studiourile TV. Neamul doamnei care își înmoaie piciorul în piscina protocolară ca să ne arate că aici sînt banii dumneavoastră. Patria al cărei imn, scandat la meciurile Naționalei și la nunta vecinului, n-are decît un singur vers: „sînt mîndru că sînt rrromân“. Cînd ne-o fi mai rău, să ne fie ca acuma, drumurile noastre poate se vor întîlni vreodată, drumurile și iubirea, gîndurile, fericirea.
DE ACELASI AUTOR Etichete pe borcane de murături ideologice Corespondenţă specială de la o conferinţă specială Sus, prea sus, Dumnezeu Dreptul evanescentSora mijlocie e România secundă. Românii, ei, deși nu sînt prea preocupați de politică și deși știu foarte bine că sistemul democratic este imperfect, sînt combativii de conjunctură și cred în statul de drept și în reguli. Ei sînt convinși că viața unei cetăți condu
