Problemele şi dilemele cu care se confruntă conducerea Pakistanului - incluzând un vârtej al suspiciunilor reciproce, crimele sectare şi terorismul neruşinat - sunt aproape prea multe pentru a putea fi numărate. Şi această conducere - fie că este formată din civili, militari, iar acum din magistraţi activi politic - s-a dovedit a fi ineficientă, lăsând ţara cu economia la pământ şi cu sistemul politic paralizat.
În centrul grijilor mondiale asupra regiunii se află realitatea complexă a celor două mişcări talibane - una în Afganistan, asupra căreia puternicul directorat al agenţiei Inter-Services Intelligence are un mare control, şi una în Pakistan, care este implicată într-o luptă continuă cu gherila împotriva guvernului pakistanez.
Cu Statele Unite şi NATO care trebuie să-şi retragă trupele din Afganistan până la sfârşitul lui 2014, există o posibilitate reală ca talibanii nu numai să-şi redobândească puterea acolo, dar şi ca Pakistanul să eşueze ca stat.
Încurajator este că, după o pauză de şapte luni în care nici un fel de convoi militar nu a pu-tut tranzita teritoriul afgan prin trecătoarea Khyber - o consecinţă a morţii soldaţilor pakistanezi de mâinile trupelor NATO care au tras în apropierea graniţei -, camioanele NATO început să aibă din nou drept de trecere în luna iulie.
Cumva păzită, secretarul de stat american Hillary Clinton a anunţat: „Ministrul de Externe pakistanez (Hina Rabbani) Khar şi eu suntem conştienţi de greşelile care au dus la pierderea vieţilor militarilor pakistanezi. Ne pare rău pentru pierderile suferite de armata pakistaneză".Afirmaţia ei despre angajamentul de a preveni un asemenea eveniment în viitor pare să fie suficientă pentru redeschiderea graniţelor pentru convoaiele pentru NATO prin Pakistan.
Această criză, care începuse se se stingă de la sine, s-a încheiat
