Mă uit cu amuzament și tristețe la toată bălăcăreala noastră politică. Carevasăzică în anul de grație 2012 nu prea știm cîți am fost, cît am mai rămas, cîți am putea fi, recenzarea devine o poveste… Pe la noi, numărarea populației a fost mai totdeauna un lucru dificil. Mă refer aici la Moldova și Valahia, căci Transilvania, intrînd în logica sistemului german, a avut altă traiectorie. Registre parohiale nu prea s-au ținut. E drept că Biserica începe cu 1700 să țină evidența divorțurilor, dar fără să fie prea mult implicată în alcătuirea de registre de născuți, morți, căsătoriți. Așa că ne ajung din urmă Regulamentele Organice (făcute sub „oblăduirea“ Rusiei) și obligativitatea neapărată și necesară de a alcătui acte de stare civilă și mai ales de recenzare a populației. Ambele operațiuni erau mai mult decît necesare statului modern, care avea nevoie de bani, de foarte mulți bani, în susținerea diverselor instituții create. Or, o evidență clară a populației ar fi însemnat taxe și impozite. Preocuparea firească a stăpînirii este deseori umbrită de lipsa de participare a populației care, fie refuză să se lase inventariată, fie sabotează orice încercare de catagrafiere prin raportarea de date false. Cînd este vorba de raportarea recoltei sau a numărului de vite, această situație este frecventă: „adevărul spre a descoperi cinevașilea ființa producturilor este peste putință, fiind obișnuit lucru a nu-și arăta nimini avutul său, precum să poate și judeca de oricine“, raportează la 17 decembrie 1834 ocîrmuitorul județului Teleorman, aflat în imposibilitatea de a trimite statistica exactă cerută de stăpînire cu privire la producția anului curent.

DE ACELASI AUTOR Cui i-e frică de prostime? Ghearele lungi ale dregătoriilor Despre vrăjitori şi vrăjitoare „Sminteala limbii“: despre sudălmi şi ocăriDar și atunci cînd este vorba de inventarierea populației, stăpînirea s