N-am nici o treabă cu fizica. De altfel, în clasa a IX-a, acum 43 de ani, am şi rămas corijent. De aceea, zău că nu mint când spun că n-am habar ce e aia apă grea. Sper să nu mă înşel când o asociez cu bomba atomică. Îmi aduc aminte însă de un film care avea titlul „Bătălia pentru apă grea”, văzut în urmă cu zeci de ani, din care reţin doar că fără acea „apă grea” bomba nucleară nu se poate produce. Sintagma asta m-a lovit în cu totul alt context chiar ieri. În Gazeta Sporturilor am citit un reportaj şi câteva interviuri cu canotori, canoişti şi caiacişti. Peste tot, în cuprinsul celor două pagini, revenea ca un laitmotiv chestia cu apa grea. Cică aşa ar fi apa de pe pista unde s-au desfăşurat, şi încă mai au loc, competiţiile cu tot soiul de ambarcaţiuni. Nu ştiu dacă aceeaşi percepţie asupra respectivei ape o au şi ceilalţi competitori. Dacă încă chiar aşa stau lucrurile, iar apa e mai grea decât apa de la robinet, atunci poate că s-ar cuveni ca tuturor sportivilor să li se facă şi un control cu contorul Geiger, ăla de măsoară nivelul radiaţiilor. S-ar putea ca ai noştri, firi sensibile cum îi ştim, să fi fost iradiaţi de la apa aia grea mult mai mult decât ceilalţi. Cel puţin mie aşa mi s-a părut: că şi kanoistul Chirilă, şi caiaciştii, şi canotoarele, şi canotorii, absolut toţi erau iradiaţi, de mă aşteptam ca în timpul cursei că înceapă să le cadă mai întâi părul, apoi şi dinţii. Nu, din cauza vârstei doar lui Andrunache şi Susanu. Celorlalţi, de la iradiere. Scriam zilele trecute despre halucinantele explicaţii pentru înfrângerile alor noştri. Ei bine, cele ale acvasportivilor au depăşit tot ce auzisem până acum: pe lângă apa grea, mai este şi răcoarea specific englezească, ba şi vântul care, al dracu’, îşi schimbă permanent direcţia în timpul cursei. Foarte tare e asta de la urmă, cu vântul. Alţii nu s-au plâns, de unde concluzia că indiferent cum se rote