Concluzia ultimelor săptămâni: România s-a pierdut, definitiv, pe drumul care nu ducea încă, dar ar fi putut să ducă, undeva în viitor.

Din ziua în care s-a hotărât că Adrian Năstase va merge la închisoare, din clipa în care Sistemul a încasat prima lovitură adevărată, de atunci, România a devenit un loc de evitat, unde nu se mai poate trăi - supravieţuirile au rămas posibile, însă e prea puţin, prea puţin.

Loviturile succesive date unui stat de drept debil au arătat exact unde ne aflăm: nicăieri. România este captivă într-un teatru absurd, românii sunt personaje secundare în propriile vieţi. Cum s-a ajuns aici? România e o sumă de nume proprii şi câteva instituţii simulate. Niciunul dintre oamenii aceştia nu era inevitabil - nici Băsescu, nici Antonescu, nici Ponta, ei sunt rezultatul abdicărilor noastre, ei sunt concluzia tăcerilor şi a laşităţilor noastre. Nu am fost în stare să găsim, nici după douăzeci de ani, un cetăţean care să se prezinte preşedintele României într-o engleză decentă. Suntem penibili.

Într-o societate normală, care să pună preţ pe bun-simţ, pe memorie, pe educaţie, Traian Băsescu nu ar fi ajuns niciodată preşedinte. Iar Traian Băsescu a fost, de atâtea ori, de prea multe ori deja, opţiunea cea mai bună. Nu mă aştept de la Crin Antonescu, deşi se pretinde istoric, să ştie, din istorie, că mijloacele devin, prea repede, scopuri, cum nu mă aştept nici să ştie, din viaţă, că oamenii iau în timp chipul celor pe care îi urăsc. Crin Antonescu seamănă izbitor, ba chiar irevocabil, cu acel Traian Băsescu pe care şi-l imaginează. Iar Victor Ponta se străduieşte atât de mult să semene cu opera lui contrafăcută! Mă uit la Victor Ponta şi mă gândesc la o păpuşă, o Matrioşka, desigur, o desfaci şi din ea iese o păpuşă mai mică, apoi alta, şi alta, la nesfârşit; încerci să vezi din ce material e făcută şi constaţi că păpuşile acestea n