Ne aflăm în mijlocul unei crize politice despre care aş fi tentat să spun că nu are precedent în istoria recentă a României, dacă nu mi-aş aminti de iunie 1990 şi poate, într- o oarecare măsură, de confruntarea dintre mineri şi jandarmi de la Costeşti.

Dar noi, cei care am trăit această perioadă, nu putem să ne facem că nu vedem nivelul foarte ridicat pe care stresul social l-a atins în România şi care, cum spuneam, seamănă, din nefericire, mult prea bine cu primii ani de după prăbuşirea regimului comunist. La acumularea şi chiar la creşterea continuă a gradului de stres social contribuie cu siguranţă disfuncţionalităţile clare ale instituţiilor, faptul că multe instituţii româneşti par a nu îşi mai găsi sensul, dar şi refuzul agresiv al lui Traian Băsescu, al Partidului Democrat Liberal şi al noii oştiri de strânsura din jurul acestui partid de a recunoaşte un fapt clar şi cât se poate de elocvent – 7 milioane şi jumătate dintre români au votat pentru demiterea preşedintelui suspendat.

Statul român face astăzi mari eforturi de a ieşi dintr-un ev mediu întârziat, şi toate acestea în condiţiile în care de opt ani încoace auzim extrem de des cum îşi doreşte preşedintele Băsescu să înfăptuiască reforma statului şi toate acestea în condiţiile în care vreme de aproape patru ani Emil Boc şi miniştrii săi neau povestit cum fac ei totul pentru a moderniza statul român. În statul român sunt nenumărate instituţiile care nu funcţionează, în statul român instituţiile sunt în prea mare măsură dependente de şefii lor şi nu de legile care ar trebui să le guverneze organizarea şi funcţionarea, în statul român sunt prea multe instituţii care se confruntă în loc să colaboreze pentru atingerea prosperităţii cetăţeanului, în statul român sunt prea mulţi şefi care confundă poziţia lor de servitori ai cetăţenilor cu aceea de stăpâni ai acestora, altfel spus statul român mai ar