Aveam obiceiul, în anii trecuţi, să recomand câteva cărţi care, în opinia mea, ar trebui neapărat citite în vacanţă de publicul iubitor de literatură. Erau cărţi pe care le parcursesem eu însumi şi despre care eram sigur că vor încânta multă lume.

Riscând să fac „liste de lectură”, îmi dezvăluiam de fapt propriul program intelectual —, dar era un risc scuzabil. Nu făceam decât să contribui la un demers mult mai amplu, care începe cu selecţia de la Pro TV a lui Dan C. Mihăilescu şi continuă cu nenumăratele recenzii din revistele culturale sau ziare (salut noua rubrică a lui Alex. Ştefănescu din „Evenimentul zilei”), sau chiar reclamele, plătite sau nu, ale editurilor.

Simpla recomandare a unei cărţi atinge chestiunea mai generală (şi foarte sensibilă): ce şi cum citim? Întrebarea mi-a fost pusă de sute de ori de studenţi, de elevi sau de cunoscuţi. La facultate, e simplu: există o listă de titluri obligatorii şi un număr rezonabil de studii critice pe marginea lor. Dar ce te faci dacă studentul îţi spune că vrea să citească şi altceva, dar e speriat de mulţimea cărţilor care-l întâmpină în librării? Nu mai comit demult greşeala de a recomanda scriitori clasici — pentru că, din păcate, în sistemul de învăţământ şi de valori actual o parte din abandonul lecturii se datorează felului catastrofal în care sunt predaţi autorii canonici. De la Eminescu la Sadoveanu şi de la Creangă la Slavici, elevul e îndemnat să vadă în scrisul lor fie „caracterul naţional”, fie întruparea celor mai sublime însuşiri ale umanităţii. Cocoţaţi în tării, ei sunt mânuiţi ca nişte măciuci menite să te zdrobească, şi nu, cum ar fi normal, să te ghideze în complicatul labirint al vieţii — cu bunele şi relele sale, cu cenuşiul şi coloristica nu o dată dubioasă a existenţei.

Pe clasici îi descoperi pe cont propriu, la maturitate sau chiar dincolo de maturitate. Ei îţi apar în