Nu am fost dintre acei ofiţeri cu foarte multe misiuni internaţionale la activ. Am avut însă colegi care făcuseră, în ultimii zece-doisprezece ani, cam vreo cinci misiuni de câte şase luni fiecare în Kosovo, la Priştina şi vreo două în Afganistan, la Kabul. Pentru bani desigur, dar şi pentru că probabil nici nu avea motive prea multe să-şi petreacă timpul în ţară. Gigi, mi-a fost camarad într-una din "şederile" mele în KFOR, ne vedeam aproape zilnic prin campul comandamentului KFOR din Pristina şi reţin mai ales excelentul său tonus, optimismul său nedezminţit, sclipirea jucăuş-şmecheră din ochii săi. Încă de atunci era tachinat de colegi că trebuia să-şi facă buletin de Kosovo şi abonament pe ruta Bucureşti Pristina. Nu am ştiut însă niciodată ce era în sufletul lui Gigi, cum suporta el această prelungită alternanţă acasă-străinătate.
Un alt camarad cu studii de sociologie mi-a explicat despre aşa numitul "sindrom al emigrantului" care nu se simte bine nicăieri: acasă fiind îi lipsesc confortul şi facilităţile străinătăţii, dar în străinătate tânjeşte amarnic după ciorba şi familiaritatea celor de acasă. În mare măsură şi eu am traversat aceste stări, mai ales la cumpăna dintre încheierea unei misiuni de şase luni (când abia aşteptam să mă întorc acasă) şi primele două luni de după (când îmi lipseau confortabilele tabieturi kforiste). Lucrurile se petrec întocmai sau poate şi mai abitir, în cazul în care ai stat, să zicem la nişte cursuri de câteva luni, undeva, la vreo şcoală din Occident şi vii acasă în vacanţă.
În cazul peace-keeper-ilor, sau cel al militarilor care pleacă într-un teatru de operaţii ostil, mai apare în plus o confruntare surdă, ce are loc, conştient sau nu, în mintea şi sufletul său între trei realităţi divergente. Privite în succesiunea apariţiei lor în conştientul omului cu cască, vestă şi bocanci, acestea ar fi
