În „cea mai nouă carte” aş spune, dacă aş putea fi cât de cât sigură că, între timp, nu a mai publicat una şi mai nouă. Căci Ovidiu Pecican ilustrează, şi el, ipoteza lui Ortega y Gasset cum că limbile au apărut pe lume fiindcă omul e „animalul care a avut anormal de multe de spus”, neajungându-i abecedarul comunicării legate de simpla supravieţuire.

Este, adică, Dicentul prin excelenţă. Istoria reală şi cea imaginată sunt, pentru autor, pretexte la fel de bune de stârnit dezinvolte, neobosite, inepuizabile poveşti. Orice frântură de Adevăr, cât de cât verificabil, naşte ficţiuni în lanţ, cu imprevizibile modificări de ton, perspectivă, umoare, ritm, anvergură. Istoria cu majusculă e traversată sobru şi în cunoştinţă de cauză, cu accent pe repere cronologice ori pe personalităţi, dar şi cu chef ficţionant (totul e interpretare şi verbalizare – iată un adevăr extrem de generos exploatat în scenarii abile lansate pe urmele desenului din covor), ea înmugurind pe margini (nu şi marginal!) în poveşti de istorie umană măruntă, cotidiană. Scriitor şi dascăl, Pecican scrie roman, proză scurtă, poezie, teatru, literatură pentru copii, e un polemist aprig, un publicist ubicuu, semnează cronică literară şi cronică plastică. Pentru el, „un om e un continent imens, rulând într-o ceaţă densă, universală”, iar graniţa dintre realitate şi ficţiune poate fi oricând ciuruită (cu oarece folos) de mecanismele (auto)reflexivităţii. Adultul grav şi responsabil, cărturar pedant, dar liber de prejudecăţi şi gata de aparteuri şocante (rebel fără pauză se descrie el însuşi), prozator, adică „un mincinos cu har”, deţinând arta umanizării portretelor, Pecican este un spirit ludic înclinat să relativizeze morga plină de sine a dogmelor prin copilărire perpetuă, să arate cu degetul goliciunea împăratului şi să-i împrumute o uluitoare, în veşnică mişcare garderobă. Viaţa este o „gelatin