După Aer cu diamante, după Cinci, era pe undeva normal ca şi Vânt potrivit până la tare (cu subtitlul Zece tineri poeţi germani din România) să reintre în circuitul literaturii de azi.

Dacă, însă, primele două au beneficiat de reluări aproape anastatice, în cazul celei de-a treia ar trebui să vorbim mai degrabă despre o ediţie aproape critică. Întâi, cei doi absenţi (expatriaţi, deci indezirabili pentru regimul ceauşist) au fost incluşi în poziţiile lor de drept, aşa încât, din zece, autorii au redevenit doisprezece. Apoi, textelor de escortă iniţiale li s-au adăugat altele, recapitulative. În sfârşit, volumul e împlinit (până într-acolo încât numărul de pagini se dublează) de trei secţiuni de anexe, conţinând dezbaterile preliminare (din care a rezultat Grupul de Acţiune Banat) şi o selecţie din ecourile critice imediate.

Ceea ce e, fără doar sau poate, oportun. Dintre toate, relevanţa istorică a acestei antologii e singura care pare să necesite lămuriri suplimentare. Deşi, se poate constata cu uşurinţă, influenţa formulei propuse de Latzina, Hodjak, Lippet &Co. a avut în timp câştig de cauză (mai ales după Revoluţie), sub raportul celebrităţii, totuşi, Vânt potrivit până la tare a fost (şi a rămas) cumva deficitară.

Explicaţiile, de natură sociologică şi mentalitară, sunt numeroase, dar n-au fost niciodată sistematizate. Nu e târziu (sau, în orice caz, nu e prea târziu) s-o facem acum.

E vorba, întâi şi-ntâi, de componenţă. În 1982, când apăreau Aer cu diamante şi Cinci, generaţia optzeci (şi promontoriul ei teoretic, reprezentat de Cenaclul de Luni) era deja o realitate sonoră în poezia românească a momentului. Cărtărescu, Coşovei, Iaru şi Stratan debutaseră deja şi erau recunoscuţi, de criticii care contau, drept certitudini ale noului val. Ca şi, din celălalt volum, Mariana Marin. Chiar dacă Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lef