Cum spuneam nu demult, recuperarea avangardei a încetat să mai fie o modă literară şi a devenit un demers substanţial de reconfigurare a canonului istoric cu care operăm.

Atât a canonului intern al mişcării – prin recuperarea unor texte considerate pierdute şi a unor autori ignoraţi –, cât şi a celui general al literaturii române în secolul XX, în care avangardei îi era rezervat, prin tradiţie, un rol mai degrabă marginal.

Spun că demersul e substanţial, deoarece celor câtorva monografii şi studii dedicate scriitorilor sau publicaţiilor de avangardă (nu toate, să recunoaştem, convingătoare) li s-au adăugat, în ultimii câţiva ani, mai multe ediţii ştiinţifice. Care au oferit probe incontestabile în favoarea reconsiderării unor autori şi fenomene, deopotrivă a celor din „primul val” al avangardei interbelice, cel din anii ’20-’30, şi a celor, la fel de interesanţi, din cel de-al „doilea val”, din perioada imediat postbelică.

Cea mai importantă reconsiderare îl vizează, cred, pe Gellu Naum, a cărui „cotă” în ierarhiile literare a crescut spectaculos. Însă ediţia Gellu Naum, îngrijită de Simona Popescu la Polirom (al cărei al doilea volum, conţinând proza, a apărut la Bookfest), face mai mult decât să certifice că discutăm despre un mare poet contemporan. Ea desfăşoară harta unei opere complexe, cu un profil unic în literatura noastră. Ca şi a unei biografii literare particulare, nelipsită de umbre şi de clarobscururi, dar exemplară pentru condiţia creatorului, într-un secol sfâşiat de convulsii şi de totalitarisme.

Acest al doilea volum al seriei de Opere este special, deoarece, pe lângă o reeditare aşteptată (cea a romanului Zenobia, din 1985), mai conţine alte 4 volume de proză, din perioada 1945-1970. Cel puţin primele 3, şi anume Medium şi Teribilul interzis (din 1945) şi Castelul orbilor (din 1946), erau cunoscute până acum, în cel mai