"Dă, Doamne, mintea românului aia de pă urmă!”, ziceau oamenii din satul bunicilor mei, ardeleni de lângă Cluj, când îşi dădeau seama că au greşit, că se pripiseră într-o treabă sau că, pur şi simplu, nu s-au gândit de două ori înainte să o facă.
Felul acesta calm şi cumpătat de a reacţiona la propriile greşeli m-a impresionat întotdeauna: mai importantă şi mai plină de sens decât greşeala era conştientizarea ei, lecţia învăţată. Oamenii mulţumeau Cerului că n-a fost mai rău, că, într-un târziu, au înţeles că se aflau în eroare şi, prin ruga lor, cereau luminare şi pe viitor, ba, dacă s-o îndura "Unu' Dumniezo”, să le dea încă de la început gândul cel bun, când se apucă să facă un lucru.
Clujean şi el, Ioan Rus cunoaşte, desigur, vorba plină de har a bătrânilor ardeleni. Dacă s-o fi rugat să-i dea Domnul mintea de pe urmă, când a acceptat să facă parte din Guvernul Ponta, nu putem şti. Dar în primele clipe de după demisie, trebuie că-i va fi trecut prin cap gândul că mai bine rămânea la Cluj, decât să se lase înghiţit de lupta oarbă dusă între USL şi Băsescu pe Dâmboviţa. Trebuie că-şi va fi reproşat că nu a ţinut seama până la capăt de expertiza şi de cifrele Referendumului, furnizate de aparatul administrativ, aflat în propria-i subordine. Trebuie să-şi fi reproşat şi faptul că, dintr-o solidaritate politică de înţeles până la un punct, a încercat să improvizeze soluţii pentru punerea în aplicare a directivelor venite pe axa Ponta - Antonescu. I-a ţinut spatele lui Ponta când cu plagiatul şi a ieşit rău. Mai recent, a teoretizat, cu mintea lui de ardelean încăpăţânat, ideea unui minirecensământ cu badea Vasile bătând temeinic, din poartă în poartă, în căutarea unui cvorum iluzoriu. A ieşit şi mai rău. Atacat la baionetă, la măduva dureroasă a competenţei şi a demnităţii, de un Traian Băsescu necruţător când ştie că are dreptate, Ioan Rus
