Eheu fugaces! Anii 80, Uniunea Scriitorilor - de la preşedinţii ei la doamna Miţi -, editurile - înainte şi după 89, presa postrevoluţionară frământată şi efervescentă, comunismul cu faţă umană şi capitalismul sălbatic (sau invers), forfota societăţii civile, literatura eternă dar şi literatura de ieri şi de azi, iată doar câteva dintre punctele de interes pe care le atinge în această secţiune a interviului poetul, prozatorul şi gazetarul Nicolae Prelipceanu, un om fericit, dar a cărui "meserie e tristeţea".

- Vom apuca să vedem luminiţa de la capătul tunelului (fie el şi norvegian)? (N.P.,Tunelul norvegian, roman, 1980, nota ZD)

- Nu mai ştiu de mult ce vom apuca şi ce nu, înainte credeam a şti, acum m-am cam lămurit. Acest titlu provine din amintirile celor dinainte de război despre un local subteran de pe undeva, de pe lângă Casa Centrală a Armatei, unde se duceau ziariştii de pe Sărindar, după ce-şi încheiau ediţiile. Era un fel de roman, cuprinzând vreo trei sau patru părţi distincte, în care doar rareori personajele erau aceleaşi. Cu ăsta am o amintire veselă. La Curtea de Argeş, unde mi-am terminat liceul, se făcuse în anii aceia îndepărtaţi o librărie nouă, pe bulevardul spre mânăstire şi aici era"responsabil" cel care fusese, pe când cumpăram eu manuale şi alte cărţi de la librăria din centru, simplu vânzător. După apariţia cărţii, s-a întâmplat să trec prin oraşul adolescenţei mele, să-mi văd părinţii şi am intrat într-una dintre plimbările mele prin vechile locuri şi la librărie. Acela m-a recunoscut şi mi-a spus, ca să mă facă fericit, că a citit Tunelul norvegian, bună carte, sfârşind prin a mă întreba"Când aţi fost în Norvegia?". Iar eu nici prin Norvegia n-am călcat, până în ziua de azi, nici urmă de Norvegie, alta decât numele, nu e în cartea aia, aşa că am înţeles că nici n-a deschis-o, dar ceea ce n-am înţeles