Că Günter Grass e în- şelător în aparenţe şi imprevizibil în reacţii e o virtute pe care i-o recunosc şi duşmanii. Tocmai cînd crezi că-i poţianticipa gesturile te pomeneşti cu o surpriză care îţi clatină aşteptările, semn că în pielea scritorului din Lübeck găseşti un spirit cu autonomie de gîndire.

Dar bizar e că natura aceasta recalcitrantă, de ghiuj trîntind imprecaţii la momente nepotrivite, are o înfăţişare cu totul inofensivă. O mimică lăsată, cu faldurile obrajilor alunecînd spre bărbie, într-un prolaps facial ce-i împrumută aerul unei foci dezamăgite. Dar o focă care molfăie coada unei pipe eterne, ca pentru a-şi găsi un punct de interes într-o lume exasperantă prin monotonie. Pleoapele îi cad pleoştite pe nişte ochi maţi, fără licăr de intensitate lăuntrică, şi dacă nu ar fi stridenţa pigmentului cu care Grass, la 85 de ani, îşi vopseşte părul, ai crede că sub ochi ai un spectru decrepit, care s-a împăcat cu propria-i uzură, şi nu cu un cochet bătrînel, care, prin cosmetica de întreţinere la care se supune, îşi acoperă de deriziune vigoarea spiritului.

Oricum, nervul arţăgos de gladiator pus pe cîrteală Grass nu şi l-a pierdut nicicînd, dovadă cartea scrisă într-un singur an, 1990, anul reunificării celor două state germane. Ce izbeşte la volum sînt trei însuşiri: mai întîi, nu e vorba de un jurnal propriu-zis, adică de un laborator intim în care Grass îşi dospeşte veninurile din nevoia căpătării unui echilibru interior, ci de un catastif îndeosebi ideologic, consemnînd cu precădere evenimentele epocii: episoade istorice, figurile politice ale momentului, alături de reacţia autorului la ele.

În al doilea rînd, surprinde încăpăţînarea cu care Grass se ridică împotriva ideii de întregire a Germaniei, ochiul cu care autorul contemplă succesiunea rapidă a evenimentelor (autodizolvarea RDG, uniunea monetară şi apoi unirea politică din 3 oc