Vineri 10 august, Ion Negoiţ escu ar fi împlinit 91 de ani. O vârstă incredibilă pentru veşnic tânărul şi ferice critic şi poet, chiar dacă poezia şi critica lui îşi arată ridurile, iar generaţiile de astăzi par a-l fi uitat.

Ion Negoiţescu a fost un personaj extraordinar mai ales în peisajul literar din timpul războiului al doilea. Îngăduiţi-mi să reiau pe scurt şi cu unele modificări pagina din Istoria critică pe care am consacrat-o tânărului de 20-30 de ani.

Autor al scrisorii de solidaritate cu E. Lovinescu, atacat de naţionalişti, publicată în „Viaţa” în 1943, Ion Negoiţescu, Nego pentru prieteni, a fost unul din tenorii mişcării cunoscute sub numele Cercul literar de la Sibiu. Cerchiştii erau studenţii lui Blaga, în vremea refugiului Universităţii clujene la Sibiu. Ei vor scoate în 1945 „Revista Cercului Literar”, în puţine numere, după câţiva ani în care au militat pentru o literatură estetică, oarecum contra tradiţionalismului blagian şi inspirată de proeuropenismul lovinescian. După întoarcerea la Cluj, o nouă publicaţie intitulată „Euphorion” nu va mai apărea. Euphorionosmul, teoretizat îndeosebi de Nicolae Balotă, voia să fie o depăşire a estetismului cerchist. Cel care va schiţa o paralelă între cele două va fi Nego, într-o scrisoare către Radu Stanca. Cerchismul (despre euphorionism se va vorbi din nou abia la începutul anilor 1960, cu ocazia cărţii de debut a lui Balotă) va fi complet ignorat în deceniul de realism-socialist, recuperarea întâmpinând dificultăţi până spre 1970. Supravieţuitorii se vor regrupa în jurul „Familiei” orădene şi vor fi înghiţiţi de generaţia ’60. După 1989, i se vor consacra mai multe studii şi chiar un colocviu anual la Sibiu.

Nego a îmbrăţişat din prima clipă cea mai radicală poziţie modernistă, întrecându-l până şi pe maestrul său, E.Lovinescu, atât în privinţa „simbolismului” critic, cât şi în aceea