Puţine destine creatoare ale scriitorilor români contemporani sunt mai contorsionate decât cel al lui Norman Manea. Aproape din orice punct de vedere l-ai privi, autorulÎntoarcerii huliganului e ceea ce s-ar putea numi „un caz”.

Mă refer aici atât la problema identitară – evreul din România emigrează definitiv în Statele Unite în a doua jumătate a anilor ’80 – sau la experienţa deportării în Transnistria în timpul copilăriei, cât şi la receptarea accidentată a operei. De fapt, receptarea sa este într-atât de polarizată, încât, la o privire de sus, ea poate semăna a clivaj. Norman Manea face parte din specia rarissimă a scriitorilor români care au avut mai mult succes în exteriorul ţării decât între graniţele ei. Ceea ce a şi făcut ca personalitatea sa să apară, din multe puncte de vedere, scindată.

Nu-i exagerat să se spună, de aceea, că o monografie Norman Manea reprezintă o încercare chiar pentru un critic cu oarecare vechime în meserie, darmite pentru un debutant. Cu Estetica lui Norman Manea (grafia în culori diferite, transcrisă aici în italice, întreţine ambiguitatea dintre etică şi estetică, refuzând în acelaşi timp conceptul acreditat de Monica Lovinescu), Claudiu Turcuş se achită însă convingător de sarcină. Două sunt calităţile care impresionează de la început în demersul său: e vorba, în primul rând, de o perspectivă integratoare, menită să pună cap la cap, cu luciditate, toate aspectele operei lui Manea, pe verticală şi pe orizontală. Cele două secţiuni ale cărţii („Estetica” şi „Etica”) discută atât beletristica propriu-zisă, cât şi articolele de critică literară, eseurile ideologice sau portretele memorialistice. Iar când e vorba de opera unui scriitor atât de tributar, chiar în scrierile literare, discursului eseisticmemorialistic, o asemenea reasamblare trebuie privită – mai mult decât probă de pedanterie ardelenească – drept modalita