Greu, foarte greu de acceptat faptul că una dintre stelele importante ale vieţii muzicale a zilelor noastre, un tânăr artist aflat în temeinică ascensiune, dispare de pe firmamentul muzicii.

Pentru cei care, la fel ca mine, ne-am bucurat de cântul Mihaelei încă de la sfârşitul anilor ’80 – uimiţi de performanţele copiluluiminune care nu putea atinge cu picioarele pedalele pianului, pentru publicul de concert, pentru publicul de specialitate, această dispariţie se situează în limitele iraţionalului.

Pentru mine, în calitate de dascăl, evoluţia pe parcursul ultimelor două decenii a Mihaelei îmi întăreşte credinţa privind miracolul pe care îl aduce educaţia atunci când aceasta se situează pe terenul generos al unui mare talent.

A fost remarcată cu specială atenţie de Sergiu Celibidache, în urmă cu două decenii, cu prilejul ultimului turneu al maestrului la Bucureşti. A avut marea şansă de a fi fost audiată de marele dirijor Claudio Abbado, cel care s-a ocupat personal, pe durata mai multor ani, de creşterea personalităţii artistice a viitorului muzician, de datele concrete ale existenţei Mihaelei la Viena; iar aceasta pe durata a peste opt ani. A urmat în paralel, cu teribilă stricteţe, cursurile gimnaziale, liceale şi universitare pe care le absolvă cu distincţia „Magna cum laude”.

La nici douăzeci de ani cucereşte laurii uneia dintre cele mai prestigioase competiţii internaţionale, anume Concursul „Clara Haskil” de la Vevey, din Elveţia, concurs care acordă la fiecare ediţie a sa câte un singur premiu indivizibil. Peste decenii se întâlneau spiritele înalte ale muzicii, Clara Haskil şi Mihaela Ursuleasa, ambele originare din România. Ambele se aşază în linia mare a pianisticii noastre, de la Dinu Lipatti şi Valentin Gheorghiu la Tudor Dumitrescu, Radu Lupu şi Dan Grigore.

Educaţia atent pornită din primii ani ai copilăriei, o educaţi