Încep abrupt aceste însemnări. Cu trecerea timpului, cei mai mulţi dintre noi ne pierdem inocenţa de cititori (dar şi de scriitori!) şi ajungem să înţelegem (şi, deopotrivă, să acceptăm, să recunoaştem!) că, din nefericire, puţine, prea puţine dintre cărţile publicate an de an contează cu adevărat.
La proba elementară a cititului, unele dintre acestea ne plac, altele, atât de numeroase, ne lasă reci, ne deziluzionează, însă rar, foarte rar se iveşte o carte fără a cărei lectură am fi iremediabil păgubiţi, o carte care se cuvine negreşit să intre în biblioteca aceea ideală, pe scurt, o carte nemuritoare.
De aceea, când ne împăcăm cu acest adevăr inconvenabil, ne întoarcem, în calitatea noastră de cititori, spre pământurile sigure, adică ne îndreptăm atenţia de la puzderia de titluri ale momentului spre capodopere, cu speranţa că, în răstimpul scurt care ne-a rămas, vom mai apuca să citim, încă o dată, câteva dintre ele, retrăind astfel, reconstituind astfel imensa bucurie iniţială. Aşa am procedat eu zilele acestea, de fapt săptămânile acestea, recitind Muntele vrăjit. Am redescoperit romanul, cu geometria sa riguroasă, plin de o măreţie liniştită.
Sunt în paginile sale atâtea însuşiri admirabile ale scriiturii care-ţi sar în ochi. În primul rând, autorul (ce îşi mărturiseşte discret prezenţa în roman: el este cel-carepovesteş te!) impresionează prin spiritul metodic, migala, enciclopedismul desăvârşit cu care însufleţeşte personaje, cunoscute fiecare în amănunt, cu care descrie scene, stări, realităţi, lumea în integralitatea sa. Thomas Mann îţi dă sentimentul că ştie tot şi că are ascuns în privire un microscop cu care înregistrează tot cu o exactitate prodigioasă. Thomas Mann ilustrează strălucit prin acest roman teza romancieruluidemiurg.
În opinia mea, o procedură, manifestă în roman, care înalţă considerabil povestirea şi îi conferă