Teodor Dună - Când doar mâinile
În nopţile ploioase de vară îmi privesc foarte mult mâinile, ca pe un corp străin şi îndepărtat. Le privesc ca pe orice alt obiect transparent, care conţine înăuntrul lui propria imagine răsturnată, propriul lui negativ. Înăuntrul mâinilor mele mi se pare că văd alte mâini. Mă uit la ele ca la acele globuleţe de sticlă pe care atunci când le răstorni, începe să ningă. Numai că în mâinile mele ninge cu mâinile pe care le-am întâlnit cândva, într-o seară cu ploaie, într-o altă parte a timpului.
Stăteam pe balcon şi mă uitam pe rând la cimitir şi la cerul înnorat. Cred că mă gândeam dacă un anume personaj din Truman Capote are dreptate când spune că e mai bine să te uiţi la cer decât să fii în cer şi am simţit că trebuie să ies din casă. Mi-am pus un tricou negru şi m-am îndreptat spre parc. Acolo e un loc care îmi place mult. Este un fel de deal acoperit de pini. Lângă el se află mai multe bănci. Când mă plimb, mă aşez doar pe una dintre ele, mereu pe aceeaşi. Este foarte aproape de apă. Uneori, câţiva peşti vin şi se uită la mine. Şi eu mă uit la ei. Aflăm multe lucruri unii de la alţii. Sau doar mi se pare. Era, cred, aproape miezul nopţii. Mă uitam, deci, pe rând, la pini, la peşti şi la un fel de obiect prelung, care se afla la câţiva metri de mine, în iarbă, şi nu înţelegeam ce anume poate fi. Mi-am zis că ar fi mai bine să nu aflu ce este. Atunci mi-am dat seama că pe o bancă de lângă mine stă o femeie. Din felul în care privea apa părea tristă. Prima oară i-am văzut mâinile. Luminau. Sau doar aşa mi s-a părut mie. Erau învelite într-o lumină nefirească, ireală. Ştiu că m-am uitat ca hipnotizat la mâinile ei. Pur şi simplu, nu mă puteam opri să le privesc. Degetele ei aveau ceva din nisipurile mişcătoare. Chiar dacă păreau adormite pe genunchi, aveam senzaţia că pulsează, că sub pie
