Imediat după perioada tulbure, sumbră şi extrem de agitată de evenimentele politice de după mijlocul anilor ’90, cîmpul cultural românesc a început să fie tot mai acaparat de discuţiile în jurul revizuirilor. Descinsă din teoriile lovinesciene ale revizuirii critice periodice a literaturii, ca un fel de inspecţie tehnică periodică a motorului unei maşini, metoda aceasta a ocupat multe luni la rînd, ani chiar, coloanele presei de specialitate. Întrebările care se puneau în presa literară a anilor 2000 erau: ce facem cu autorii colaboraţionişti? dar cu anumite texte cu probleme scrise de aceşti autori, altminteri canonici, cum este Arghezi, iar unii dintre ei, chiar nobelizabili, cum este Gellu Naum? Această dilemă nu a fost rezolvată nici acum, iar cîrdăşia autorilor canonici cu o ideologie totalitară sau alta este trecută în continuare sub preş. Însă nu în mod neutru, adică ştiinţific. Condamnarea comunismului românesc ca ilegitim şi criminal în 2007 a uşurat foarte mult sarcina criticii literare, întrucît i-a pus pe tavă un instrument critic de discriminare trecut în desuetudine încă din Evul Mediu: maniheismul. Ori e laie, ori bălaie, iar dacă-i bălaie, nu poate fi laie şi tot aşa. Rezultatul a fost că ultimele ediţii critice complete din autorii români, din ce în ce mai rare în anii recenţi, sînt expurgate de textele politice pe motiv că acestea ar fi fost renegate ulterior de către autori. Inutil să mai spunem că o ediţie critică ştiinţifică onestă ar trebui să includă automat atît textele cu pricina, cît şi mărturia renegării lor, dacă aceasta s-a petrecut textual. Asta cît priveşte revizionismul în ograda literaturii, căci în cîmpul celorlalte arte, lucrurile stau şi mai prost. De aceea este un prilej de maxim entuziasm apariţia cărţii lui Cristian Tudor Popescu, sugestiv intitulată Filmul surd în România mută. Politică şi propagandă în filmul românesc d